Una dintre cele mai profunde influențe asupra felului în care ne comportăm în relații este modelul nostru de atașament timpuriu.

 În calitate de copii, modelele de atașament pe care le-am format s-au bazat pe adaptările pe care le-am făcut pentru a ne simți în siguranță în mediul nostru.

Modul în care am fost îngrijiți și ulterior cum am învățat să interacționăm cu adulții din preajma noastră, ne-au determinat să dezvoltăm un „sistem propriu de intuiție”. Acest sistem le evaluează reacțiile celor cu care interacționăm și apoi ne ajută să alegem un mod de a reacționa pentru a ne satisface nevoile.

Dacă părinții ne-au acordat atenție și au fost disponibili din punct de vedere emoțional și s-au manifestat tactil, atunci cel mai probabil am dezvoltat un atașament sigur. Cu toate acestea, dacă părintele ne-a respins, a fost absent sau a lipsit, din punct de vedere emoțional sau fizic, cu siguranță am format un model de atașament evitant, în care am simțit că trebuie să ne ocupăm de noi înșine.

Dacă părinții ne-au întâmpinat uneori nevoile și alte ori nu, am format un model de atașament ambivalent/anxios în care am devenit confuzi și preocupați.

Pe măsură ce ne maturizăm, aceste tipuri de atașament devin modele pentru modul în care ne așteptăm ca relațiile să funcționeze pe tot parcursul vieții noastre. Comportamentele și mecanismele de apărare pe care le-am format ca rezultat al acestei dinamici a copilăriei continuă să ne influențeze în relațiile noastre.

Persoanele care au experimentat un atașament evitant cu un părinte, vor continua probabil să formeze un model de atașament convingător în relația lor romantică adultă.

O persoană cu un model de atașament ambivalent/anxios ca și copil va fi predispus să formeze un atașament preocupat.

Cei care au atașamentul evident tind să fie mai introvertiți și să nege importanța apropierii de altcineva. De asemenea, ei pot încerca să înțeleagă sau să identifice nevoile emoționale ale celorlalți.

Cercetătorii din Japonia au arătat că bebelușii care au fost identificați ca având un stil de atașament evitant, au arătat adesea puține reacții exterioare la absența unui părinte. Cu toate acestea, un monitor de inimă a arătat o creștere a ritmului cardiac ca marker al anxietății lor.

În mod similar, un adult cu atașament ambivalent încă mai trăiește a n x i e ta tea, dar își înclină dorința firească și toleranța față de apropiere. Se simt neclari cu privire la ceea ce doresc și au nevoie de la ceilalți și se tem de rușinea de a nu se simți suficient de importanți. Din cauza acestei confuzii, ei pot identifica incorect modelul atașamentului lor ca nerăbdător.

O persoană cu atașament securizant este adesea văzută ca „observator” într-o relație. Ei se pot simți ca și cum ar trebui să facă un efort pentru a obține ceea ce doresc și, prin urmare, pot uneori să se angajeze în modele de comportament care par a fi lipicioase, controlate sau intruzive.

În general, un model de atașament nesigur pe ambele părți ale spectrului poate să ne lase cu idei înclinate despre noi înșine, despre cum ar putea să ne trateze alții și câtă dragoste și grijă merităm. O persoană convingătoare poate crede că are nevoie de mai mult spațiu, în timp ce o persoană preocupată poate crede că are nevoie de mai multă apropiere.

În realitate, majoritatea dintre noi păstrează o convingere fundamentală că suntem nevrednici sau incapabili de a obține iubirea pe care o dorim și de care avem nevoie și ne formează o apărare de bază care susține acea credință.