Imediat după acea lansare, Chris Simion şi-a luat Zmeul albastru, Floarea soarelui şi cartea la drum şi a început un turneu prin ţară, o altă variantă a cunoscutului Camino, Drumul lui Iacob. După atâţia paşi cu care îşi va măsura gândurile, peisaje ce-i vor rămâne pentru totdeauna în suflet, oameni pe care i-a întâlnit şi-i va întâlni în răstimpul acestor 40 de zile, Chris Simion va încheia această călătorie spirituală atât de aparte redescoperindu-se pe sine, reflectând la viaţa ei şi la motivul care a împins-o, aparent întâmplător, să parcurgă acest traseu. Nu ştiu de ce astăzi am deschis cartea lui Chris Simion la pagina 138 şi am citit: „Doamne, cum să fac să nu-Ţi mai cer nimic, ci să mă mulţumesc cu tot ceea ce-mi dai? Învaţă-mă să iubesc!” şi am înţeles că a iubi înseamnă a ierta, deşi eram demult conştientă de această spusă minunată a lui Savatie Baştovoi.

Am continuat să citesc ceea ce Chris scria în ziua 20 a cărţii sale: „Frica e baza dependenţei. Frica este opusul dragostei. Frica ne încătuşează, ne blochează, ne limitează realitatea. Frica trebuie acceptată, nu trebuie evitată. Să-ţi fie frică să te accepţi aşa cum eşti te anchilozează şi este dovada de trufie. A te accepta pe deplin este primul pas spre iubire”. La jumătatea drumului pe care Chris Simion îl face prin ţară, eu am terminat de citit „40 de zile”, cartea ei. La jumătatea drumului ei am înţeles că este calea prin care Chris a ales să-şi ia rămas bun de la unul dintre sufletele care au călăuzit-o în această viaţă, tatăl ei. A fost o alegere conştientă, o alegere pe care fără să greşesc pot spune că doar spiritele cu adevărat luminate o pot lua. Acest gen de rămas bun este o călătorie foarte personală, e calea spre sufletul fiecăruia, este drumul pe care îl faci doar pentru tine, este calea spre libertate. La jumătatea acestui drum am reluat pasajul din Ziua 20 a cărţii ei şi am găsit răspunsul la una dintre întrebările care mă frământau de multă vreme: „M-ai dat afară. Am plecat. Am aşteptat la fiecare pas făcut înspre dincolo să mă strigi, să vrei să mă întorc, să vii după mine, să faci ceva în sensul ăsta. Ai apărut după două zile, m-ai cuprins la pieptul tău, mi-ai pus capul pe umăr şi mi-ai spus că aşa o să ne petrecem viaţa până la sfârşit. Ne-am ţinut atât de strâns în braţe de frică să nu ne pierdem, încât ne-am făcut vânătăi. N-am ştiut că în iubire frica distruge. Din frică ne pierdem”. A fost, după cum vă spuneam, un răspuns. Al meu, pentru mine, în ziua 23 a călătoriei lui Chris Simion

O să întrebaţi cine e Chris Simion şi de ce am ales să scriu despre ea. Mi-e greu să explic cine este în câteva cuvinte, ar trebui să scriu o carte despre câte a făcut până acum şi câte mai are de făcut, dar vreau să ştiţi că datorită ei am citit cele mai interesante, pline de miez şi nonconformiste cărţi de până acum. Datorită ei am pătruns într-o lume pe care doar o bănuiam, dar a cărei existenţă nu o puteam atinge oricât de tare m-aş fi chinuit, a teatrului explicat într-un mod real, clar, limpede, fermecător. Datorită lui Chris Simion am descoperit cât de puternic poate fi impactul imaginaţiei asupra existenţei mele. Cel mai important este că premiile, nu puţine, cu care a fost recompensată, nu o interesează într-atât cât bucuria pe care o citeşte pe chipurile celor care vin la teatru să-i vadă piesele pe care le pune în scenă, sau ale celor care vin la lansările ei chiar dacă nu au auzit vreodată de ea, a redescoperirii omului care respire înlăuntrul lor fără ca ei să fi ştiut de existenţa lui.

 „40 de zile” este un roman-basm care a vrăjit cititorii prezenţi la evenimentele de până acum. Timida Floarea-Soarelui şi semeţul Zmeu Albastru s-au împrietenit cu sute de cititori şi abia aşteaptă să-şi facă noi cunoştinţe. Chris Simion ştie că această carte vindecă, de aceea o recomandă celor aflaţi în derută existenţială, cu alergie la minciună şi cu tulburări de maturitate. Jocul începe cu o singură pistă: sufletul tău. În fiecare zi cobori în tine, în adânc. N-ai cum să te-ntorci, n-ai cum să te-opreşti, ci doar să mergi înainte. Ultima zi este răscrucea, momentul deciziei: „Încotro?". Cele 40 de zile de reflecţie şi sinceritate îţi dau răspunsul şi la final nu mai ai nicio şansă de ezitare… simţi exact pe unde s-o iei. Ca atunci când îţi primeşti împărtăşania după ce ai trecut cu bună ştiinţă prin furcile caudine ale înfrânării, umilinţei, smereniei şi blândeţei şi ai simţit nevoia să te spovedeşti după un post ţinut cu stricteţe.

La jumătatea drumului lui Chris Simion am rămas fără glas, căci mărturisirea iubirii pentru tatăl ei m-a scuturat de toate neputinţele, atâtea câte adunasem până acum, mi-a tulburat apele, atâtea câte aveam de tulburat până acum, mi-a aruncat pietrele din cascade, atâtea câte am reuşit să parcurg până acum şi mi-a readus pe buze unul dintre cuvintele pe care de atâta stres şi amorţire îl uitasem, TATA. Am citit cu repeziciunea unui vânt de primăvară, nerăbdător să arate ce poate, finalul celor „40 de zile” şi am plâns de emoţie. Declaraţia de dragoste a unui copil pentru cei care i-au dat viaţă este de-a dreptul copleşitoare. „Eu aşteptam să se ridice din pat şi să danseze, să nu se mai hrănească prin sonda gastrică sau prin perfuzii, ci să soarbă din lingura de argint şi să verse pe cravată. «Bine» însemna să bea cu cana adusă de la sfântul Nectarie, nu cu seringa. Pentru el însă «Bine» era să-l lăsăm în pace, pentru că se pregătea să alerge pe Cer. Începea să fie pieptănat de lumina aceea năucitoare de care îngerii spun că nu mai poţi să te dezlipeşti. Începuse să-i vadă şi să vorbească cu ei. Lumea noastră îi devenea indiferentă. Stătea printre noi şi ne observa delirul”, scrie Chris Simion.

Ce-ţi rămâne ţie, cititor, să rosteşti după ce asişti neputincios la acest „supliciu”? Mi-am amintit instantaneu de durerea unei alte colege de breaslă, respectiv Alice Năstase Buciuţa, care, deloc întâmplător, şi-a pierdut tot tatăl, după ce acesta îndurase suferinţe pe care nimeni nu le poate descrie, victimă a sistemului medical din această ţară în care respirăm şi trăim cu toţii. Şi m-a răvăşit din nou, parcă mai puternic, această amintire. Ce poţi face când moare o parte din tine? Ce alegi să rămână, ce alegi să plece? „Cei de la SMURD au ajuns în 7 minute, dar el era deja cu câţiva metri deasupra, râdea de noi cum ne fâstâceam şi nu-i trecea deloc prin gând să revină. I-au pus oxigen, i-au făcut masaj cardiac, i-au pus electromagneţi, dar degeaba. Puls 0. Au agăţat capetele cearşafului, l-au pus pe gresia rece şi tare şi au început procedurile. Mă rugam întruna. (…) Oricât de mult încerci să te pregăteşti pentru asta, nu eşti niciodată pregătit. Este atât de diferit în realitate… Deşi i-am atins moartea, i-am văzut sufletul ieşind din corp, refuzam să accept asta. (…) Prin plecarea lor, părinţii ard o parte din tine. În fiecare zi aprind o lumânare şi cât timp stă flacăra vie, el este acolo, cu mine. Vorbim în lumina lumânării”. Am citit aceste pasaje de câteva ori până când cuvintele şi-au pierdut sensul. Apoi, le-am reluat, convinsă că am simţit tot ce se putea simţi citindu-le. Dar mă înşelam. Chris Simion a reuşit să mă aducă la viaţă prin ceea ce sufletul ei a primit poruncă de sus să scrie. Inspiraţia ei a fost un nou şut în mina dinlăuntrul meu, motivată fiind astfel să iau din nou târnăcopul şi felinarul şi să caut mai adânc, tot mai adânc până dau de mine, cea adevărată. Şi în drumul acesta am dat de o amintire pe care o credeam pierdută. Cea în care fratele meu a salvat viaţa unui om. Nu voi uita niciodată recunoştinţa de pe chipul acelui bătrân lăutar, care suferise un infarct în timp ce cânta clienţilor din restaurant la vioară. Fratele meu a fost singurul care a ştiut să-i acorde primul ajutor, care l-a mângâiat cu o blândeţe de care nu-l credeam în stare şi a vegheat la căpătâiul lui până când Salvarea a venit şi l-a preluat aşa cum doar la noi se poate, cu o întrebare repezită total nelalocul ei: „Ia zi, bă, tataie, ce s-a întâmplat?” După cum nu voi uita zâmbetul complice dintre fratele meu şi bătrânul lăutar în acel moment. Parcă îşi spuneau: „Ce ştiu ei, sunt tineri!” Atunci am coborât în mina dinlăuntrul meu a doua oară în viaţă, prima fiind când îngerul meu păzitor mi-a vorbit şi m-a scos din braţele morţii, îndeplinindu-mi astfel dorinţa ca viaţa mea să nu fie una în zadar, ci în folosul acestei lumi greu încercate. Mi-am dat seama că nu-mi cunoşteam fratele deloc şi am luat această întâmplare ca pe un nou început. Şi m-am bucurat că mi-au fost deschişi astfel ochii şi nu am pierdut nimic din esenţa sufletului lui.

Nu am trecut deloc întâmplător de la un subiect la altul, pentru că aceste „40 de zile” ale lui Chris Simion te călăuzesc prin toate colţurile sufletului tău răscolind tot ce ai ascuns, aruncând tot ce nu mai este necesar şi aducând la lumină tot ce credeai că este iremediabil pierdut. Îi sunt atât de recunoscătoare pentru că m-a luat cu ea pe acest drum al redescoperirii şi îi mulţumesc că pot să le spun părinţilor mei cât îi iubesc şi ce înseamnă pentru mine sprijinul şi existenţa lor aici şi acum. Chris Simion crede că legăturile făcute în Cer nu se dezleagă decât tot în Cer şi nu crede în despărţiri. Crede că despărţirea de un om nu înseamnă dispariţia lui. Dacă iubeşti un om şi nu-l mai vezi, nu înseamnă că nu-l mai iubeşti. Dacă iubeşti un om şi a murit nu înseamnă că nu-l mai iubeşti. Ei bine, în ziua 23 a turneului lui Chris Simion am aflat că „în noi locuiesc toţi oamenii cu care ne-am atins sufletul” şi nu e lucru puţin.

Abia la jumătatea turneului este Chris, ceea ce-mi dă mie şansa să-i recitesc cartea până vine acasă, iar dumneavoastră să i-o achiziţionaţi şi să vă redescoperiţi la rându-vă! Şi mai ales să le spuneţi celor dragi că îi iubiţi.