În vremurile povestite de Homer, zeii mergeau pe jos și stăteau de vorbă cu oamenii. Oricînd un atenian putea întîlni un zeu la colțul străzii sau în piață.

Daca acesta este un mit, atunci poate că e adevarul. Însă nu mai e nici o îndoială că, în vremea Renașterii italiene, geniile chiar se plimbau pe străzile orașelor sau pe drumurile dintre acestea și puteau fi întîlnite oriunde. Dar cele mai interesante poveti adevarate ale Renașterii sînt acelea în care geniile se întîlnesc între ele și fac lucruri împreună. Una dintre cele mai fascinante întîlniri de acest gen s-a petrecut în 1502, spre toamnă.

Cesare Borgia (1475 – 1507) conducea armata sa alcătuită din mercenari printre dealurile agreabile ale provinciei Romagna, cucerînd oraș după oraș. Era a treia expediție condusă de Borgia în zonă. Insistența lui de a „bate” la porțile acelorași cetăți se explică prin faptul că plănuia să își întemeieze propriul regat chiar acolo, în nordul Italiei. Dacă cineva ar fi întîlnit acea armată în marș și ar fi fost cît de cît familiar cu un „who’s who” al Renașterii, ar fi recunoscut pe Leondaro Da Vinci și pe Machivelli printre însoțitorii teribilului gonfalonier. 

Cesare Borgia – Machiavelli – Da Vinci: un trio cu atît mai bizar cu cît relațiile dintre ei erau pe cît de apropiate, pe atît de complicate. Să-i luăm pe rînd. Cesare Borgia avea 27 de ani. La 18 ani ajunsese deja cardinal, dar nu avea nici o legatură cu cele sfinte. Înaltul scaun bisericesc a venit cînd influentul lui tată a devenit Papă. Așa că se cuvine, totuși, să apreciem faptul că la 24 de ani a demisionat din oficiul de cardinal – a fost, de altfel, primul cardinal din istorie care și-a dat demisia. Se spune că era un bărbat sexy.

E cert că avea o rafinată inteligență și era de o nețărmurită cruzime. Manevra abil secretul, intriga și trădarea, ucidea fără ezitare, chiar cu plăcere, atît în război cît și în culoarele întunecate ale palatelor, dovedind un real talent militar pe cîmpul de luptă, dar și o înfricoșătoare lipsă de scrupule.

Tatăl său, cum ziceam, era Papa Alexandru al VI-lea (era cardinal la vremea nașterii sale) și mama sa era una dintre amantele de lungă durată ale tatălui său. Alexandru al VIlea, care obținuse papalitatea printr-una dintre cele mai ample operațiuni de corupție din istorie, îl sprijinea pe fiul său Cesare Borgia fără rezerve.

Faptul că era un fiu într-un fel „în afara legii”, dar notoriu și asumat cu nume cu tot (Alexandru al VI-lea era un Borgia), i-a determinat lui Cesare personalitatea. Ucisese pe fratele său mai mare pentru a nu-i sta nimeni în cale la succesiune și avea o relație de tot bizară, intensă și posesivă cu sora lui, Lucreția. Adevărul este că nu se știe dacă incestul frate-soră s-a consumat vreodată, dar e cert că, psihologic cel puțin, lucrurile stăteau exact așa între Cesare și Lucreția.

Cesare Borgia îl angajase în armata sa pe Leonardo Da Vinci, pe atunci în vîrstă de 50 de ani, pe post de inginer militar. Rolul lui Leonardo era sa ranforseze apărarea castelelor pe care Borgia le distrugea cînd le cucerea și să inventeze noi mașinării de luptă. Geniul lui Leonardo, se știe, era extrem de neastîmpărat.

Picta intens o perioada, apoi trecea la scris poezii, apoi proiecta mașinării, făcea arhitectură, dupa care iar scria, iar picta, iar proiecta și tot așa într-o copleșitoare avalanșă de creativitate, intuiție și precizie cum nu s-a mai întîlnit de la el încoace. De aici și obișnuința lui, atît de mult dezbătută pînă azi, de a lăsa lucrurile neterminate.

Relația lui cu Borgia, însă, nu era doar una de la angajat la angajator. Borgia știa bine cine este Leonardo și există mărturii care vorbesc chiar despre o prietenie între cei doi. Pe de altă parte, în scrierile de tot felul lăsate de Leonardo, numele lui Borgia apare o singură dată, într-o notă fugară fără importanță.

Așa cum Borgia știa cine este Leonardo, probabil că și Leonardo știa bine ce hram poartă Borgia. Cert este că Leonardo refuza să se refere la el și putem specula mult asupra motivelor. Chiar și așa, nu ne înșelăam dacă spunem că, deși erau atît de deosebiți, erau destul de apropiați. Măcar că se cunoșteau foarte bine, e sigur.

Machiavelli, pe atunci în vîrsta de 33 de ani, era trimisul Florenței pe lîngă statul papal și se ținea aproape de Borgia pentru că primise însărcinarea secretă de a sonda intențiile acestuia cu privire la orașul său. Campaniile lui Borgia în Romagna nășteau temeri în Florența, care nu este departe. S-a spus cu îndreptățită ironie că relația lui Borgia cu Machiavelli era machiavelica la maxim.

Borgia știa de ce se tot ține Machiavelli după el, de ce îl urmărește și-l descoase, de ce îi evaluează cu ochi expert și discret armata și vistieria, dar mai ales intențiile. Machiavelli, la rîndul lui, știa că Borgia știe că el spionează, iar Borgia știa că Machiavelli știe că el știe, iar Machivelli știa că Borgia știe că el știe și tot așa. Machiavelli trimitea continuu, pe căi secrete, mesaje despre Borgia la Florența, îndeplinindu-și misiunea.

Borgia i le intercepta și uneori, după ce le citea, decidea ca unele dintre ele sa fie oprite. Nu toate, însă. Machiavelli era sigur că Borgia îi interceptează corespondența, așa că scria cît putea el de neutru și de codificat. Borgia știa că Machiavelli știe că rapoartele lui secrete sînt interceptate și știa bine că trebuie sa descifreze codul lor – nu era un prost sa creada ca Machiavelli chiar scrie mesaje despre vreme, despre dealuri și păduri sau despre propriile sale indispoziții stomacale pe care le trimite la Florența prin curieri secreți.

Totuși, Borgia îl ținea în anturajul său pe diplomatul Machiavelli și mulți s-au întrebat de ce nu îl îndepărta, de ce nu a încercat sa-l corupă sau, pur și simplu, de ce nu i-a făcut de petrecanie. Dacă credem în destin, atunci putem răspunde la această întrebare astăzi: pentru că Machiavelli trebuia sa scrie „Principele”, carte care, se știe, este puternic inspirată de ceea ce autorul a văzut la Cesare Borgia.

Dar daca nu credem în destin, atunci am putea bănui că motivul principal a fost inteligența. Inteligența și cultura lui Borgia cereau mereu discuții de un anumit nivel. În campanie, condotierii de care era înconjurat erau analfabeți, ignoranți și brutali. Machiavelli oferea minții lui Borgia hrană și stimul.

Leonardo și Machiavelli erau legați nu doar de faptul că veneau din același oraș, ci și de o prietenie mai veche. Campania lui Borgia îi va lega și mai mult. Cînd, întorși în 1503 la Florența, vor planui cea mai puternică armă inventată pînă atunci de oameni (tehnologia pentru inversarea cursului unui rîu) și o vor propune Consiliului florentin ca soluție de cucerire a Pisei (inversarea cursului rîului Arno, care era principala sursă de apă a pisanilor aflați în aval de Florența) este aproape sigur ca ideea le venise în timpul discuțiilor pe care le-au avut în anturajul lui Borgia.

De altfel, aceasta campanie a lui Borgia e exercitat o influență puternica asupra celor doi. Unii istorici o exagerează, poate, cînd spun că acolo s-a născut modernitatea pentru că acolo i-a venit lui Machiavelli ideea că un concept solid al securității unui stat este o combinație creativă între armată, știință și politică.

Dar nici nu se poate spune că acele luni de campanie nu au lăsat urme în istorie. „Principele” lui Machiavelli, se știe, aproape i se datorează acestui fascinant și sîngeros lider care a fost Cesare Borgia, iar lui Leonardo, macar, i-a ramas pe retină un anume peisaj care va deveni fundalul portretului Giocondei, lucrare pe care o va începe imediat dupa reîntoarcerea acasa, dupa campania lui Borgia.