Mitul coboară dintr-un orizont imprecis. Se spune că, într-o noapte, Don Juan se plimba pe malul rîului Guadalquivir şi se întreba cum să-şi aprindă o ţigară de foi. De-odată, o mînă apare sub nasul lui, oferindu-i un foc. Mîna venea de pe malul celălalt al rîului. Era mîna Diavolului.
Asemenea poveşti se pot culege despre el prin părţile Spaniei, Franţei sau Italiei (unde, firesc, se numeşte Don Giovanni). Don Juan este un personaj mediteranean care poartă cu sine povestea unei zbateri interioare omeneşti imposibil de refuIat altfel decît în forma artistică. Nu se poate vorbi altfel despre donjuanism decît prin plăsmuiri sau meditaţii pline de metafore. Istoricii literaturilor indică precis prima producţie literară (de fapt, o piesă de teatru) despre Don Juan. Autorul: un anume Tirso de Molina – de fapt, pseudonimul literar al unui călugăr madrilen ce se îndeletnicea cu scrisul de poezii şi comedii în plin "Siglo de oro". Anul: între 1625 şi 1630. Locul: Madrid, mai precis într-un fel de ţarc instalat între zidurile a două case, unde se juca teatru. Titlul: "Seducătorul din Sevilla şi musafirul de piatră". Piesa, mai degrabă slabă, setează însă liniile generale ale personajului şi ale poveştii. Prins de un fel de febră erotică, personajul intră în zeci de pericole pentru a ajunge la femeia pe o ţinteşte. Apoi, imediat, la următoarea şi tot aşa. Don Juan este, ca şi moroii, un prizonier între două lumi: cea reală şi cea din mintea lui. Nu aparţine, de fapt, niciuneia, e blocat în tranzitul dintre ele şi, de aceea, le înfruntă pe amîndouă. Minte şi mistifică, înşeală, ucide şi primeşte cu zîmbetul pe buze riscul de a fi ucis, fură şi fuge laş - Don Juan comite toate acestea într-o cascadă factuală uimitoare, cu o nesfîrşită voluptate, purtat parcă de o hipnoză. Ai mereu impresia că se bucură fremătător de ceea ce face, dar şi că nu pricepe exact conţinutul propriilor fapte. Orice mijloc este legitim în realizarea scopului suprem, acela de a ajunge între picioarele femeii. Iar ceea ce pune spectatorul în stare de îngrijorare nu este ţinta, ci convingerea personajului că orice, absolut orice trebuie făcut pentru a ajunge acolo. Această nestăpînire erotică este, de fapt, o energie interioară demonică pentru că ea dărîmă lumea. Or, aici stă prima şi cea mai importantă idee a mitului. Erotismul este principiul construcţiei lumii, este forma cea mai intimă şi mai plăcută a creaţiei, este cea mai frumoasă luptă cu moartea pe care Dumnezeu o pune la îndemîna oricărui muritor. Trăit la intesitatea neomenească a lui Don Juan, erotismul devine inversul său, devine principiul distrugerii lumii, cauza pedepsei lui Don Juan, cauza morţii sale, cauza morţii în general. Don Juan a însoţit veacurile şi, bănuiesc, povestea lui suna diferit în fiecare dintre ele. Fiecare timp a adăugat ceva acestui personaj şi complexitatea lui a crescut sensibil. De ar fi posibil să-l surpindem într-o sinteză trans-culturală, Don Juan ar fi depozitarul privilegiat al succesiunii gîndurilor oamenilor despre ei înşişi în secole. Libertinajul secolului al XVIII-lea, ateismul secolului al XIX-lea, angoasa secolului XX l-au reinterpretat pe curtezanul implacabil. Romanticii îl vedeau ca pe un tînăr melancolic, visător, mereu respins şi, de aceea, în continuă căutare. Înaintea romanticilor, cineva ca Mozart l-a văzut ca pe un caz pe care se poate construi un splendid spectacol moralizator. Dar, de atunci încoace, spectacolele moralizatoare nu au mai fost la modă niciodată. Psihanaliştii l-au văzut ca pe o perfectă întrupare a pulsiunilor hedonice scăpate complet de raţiune într-o căutare oarbă a nemuririi. Modernii furioşi ai anilor 50, au zis că mesajul lui Don Juan este acela că transcedentul s-a năruit, nu mai este nimic dincolo de noi şi singura cunoaştere posibilă este aceea de a încerca particularul în cît mai multe varianate ale sale: generalizările nu mai sînt posibile, lumea trebuie luată la bucată. A fost, pentru alţii, un veritabil protest social: în anii 50-60, în Vestul Europei, era de rigoare să montezi orice spectacol cu Don Juan în ideea luptei de clasă. Pe la începutul anilor 90, Don Juan obosise puţin, era încercănat şi sătul de toate – viziunile regizorale ni-l arătau obosit, preocupat de faptul că nu se poate opri dintr-o căutare continuă fără sens, un purtător al morţii de la bun început. Don Juan a sedimentat în el mult spirit, multă creativitate, mult omenesc. Merită, oricînd, explorat. Probabil că cele mai celebre creaţii stîrnite de mitul lui Don Juan sînt: piesa lui Moliere din 1665, intitulată "Don Juan sau festinul de piatră", opera lui Mozart din 1787 (la pachet cu eseul lui Kierkeggard din "Sau/sau", apărut în 1843), poemul lui Byron din 1821, poemul lui Baudelaire din 1857, poemul simfonic al lui Richard Strauss din 1888, piesa din 1929 a lui Unamuno ("Fratele Juan sau lumea e teatru"), meditaţia lui Camus în "Mitul lui Sisif" din 1940, piesa lui Montherlant din 1959, filmul lui Jeremy Leven din 1995 ("Don Juan de Marco") şi piesa lui Jose Saramago din 2005. Se poate pleca de la oricare dintre ele.
Recomandările noastre
