Din cuprinsul articolului
În satele românești încă se mai aud colinde vechi și se joacă dansuri strămoșești. Tot mai puțini oameni le duc mai departe, iar odată cu ei dispare o lume întreagă.
Pe ulițele satelor din nordul și sudul României, acolo unde internetul ajunge greu, iar biserica încă bate ora exactă a comunității, tradițiile par să reziste ultimului lor capitol. În Apuseni, Bucovina sau în satele din Țara Oltului, bătrânii sunt ultimii păstrători ai obiceiurilor care definesc identitatea românească.
În casele lor, ștergarele cusute manual, cergile și portul popular nu sunt doar amintiri — sunt instrumente de supraviețuire culturală.
Satul care încă mai joacă la șură
În comuna Poienile Izei din Maramureș, inclusă pe lista UNESCO pentru biserica de lemn din secolul XVII, obiceiul „jocului la șură” încă se păstrează.
„Îl facem de Crăciun și de Paști, nu pentru turiști, ci pentru noi. Vin și tinerii, dar mai mult ca spectatori”, spune pentru TVR bătrânul Vasile Morar, unul dintre ultimii ceterași din sat.
În aceste sate, ceteră, zongoră și fluier se mai aud doar la marile sărbători. Generațiile tinere plecate la oraș au rupt lanțul viu al tradiției.
Colindătorii din Oboga și șezătorile din Mărginime
În Oboga, județul Olt, locul unde s-a născut ceramica populară oltenească, doar câțiva meșteri mai lucrează la roată. Printre ei, Gheorghe Bădescu, 78 de ani, care încă modelează oale de lut după tehnici vechi de două secole.
„Tinerii nu mai vin la atelier. Nici nu mai știu cum se arde o oală. Dar dacă nu mai e nimeni, atunci piere tot”, a spus el într-un reportaj realizat de TVR Craiova.
În Mărginimea Sibiului, tradițiile de șezătoare sunt readuse la viață de câteva femei din satul Jina. Ele țes și cos în fiecare iarnă, la lumina lămpii, așa cum au învățat de la mame și bunici. „Nu vrem să se piardă. Când ne adunăm, nu e doar lucru, e și poveste, e viață”, explică Maria Moga, membră a Asociației „Tradiții Vii”.
Tradițiile, patrimoniu viu
România are în prezent 41 de elemente înscrise în Inventarul Național al Patrimoniului Cultural Imaterial, potrivit Ministerului Culturii. Printre ele se numără colindatul de ceată bărbătească, doina, tehnica ceramicii de Horezu, dansul călușarilor și mărțișorul – înscrise și în lista UNESCO.
Totuși, multe dintre ele riscă să dispară. Raportul UNESCO din 2023 semnalează că în unele zone din Moldova și sudul Transilvaniei, colindatul tradițional a fost înlocuit de forme comerciale.
Etnologul Ioan Pop Curșeu, cercetător la Institutul de Antropologie Culturală din Cluj, atrage atenția că „tradiția e vie doar cât timp e practicată natural, nu reconstituită pentru turiști”.
„Pericolul cel mai mare e comercializarea forțată. Când portul e înlocuit de costume de serie și dansul e făcut pentru spectacol, moare autenticitatea”, a explicat el pentru revista Cultura.
Sursa foto: traditiivii
O generație care pleacă odată cu cântecul
În satele din Bistrița, Neamț și Gorj, ansamblurile folclorice locale au rămas fără membri. În 1990, în România existau peste 3.000 de formații populare de amatori, potrivit Ministerului Culturii. În 2024, mai erau sub 900.
Mulți tineri au plecat la oraș, iar în locul lor au rămas doar câțiva bătrâni. „Eu am 82 de ani și mai merg la horă. Cine să cânte după mine?”, spune râzând Ilie Damian, din satul Lunca Ilvei, citat de Bistrițeanul.ro.
Între pasiune și supraviețuire
Există și exemple de renaștere. La Sibiu, Alba Iulia și Suceava, organizațiile locale susțin ateliere de meșteșuguri și dansuri populare pentru copii. Proiectul „Satul românesc viu”, derulat de Muzeul Țăranului Român și Asociația Semne Cusute, finanțat prin AFCN, a salvat până acum peste 50 de modele tradiționale de port popular.
„Lucrăm cu femei din sate care mai știu să coasă cămăși autentice. Ele devin mentori pentru o nouă generație. Nu putem salva tot, dar putem salva măcar câteva fire din țesătură”, a spus coordonatoarea Ioana Corduneanu, într-un interviu pentru Adevărul.
Când obiceiul devine rezistență
Într-o lume care se mișcă tot mai repede, satele care încă își joacă dansurile vechi par să sfideze timpul.
Pentru mulți bătrâni, păstrarea tradițiilor nu e nostalgie, ci o formă de rezistență. Într-un colț de Maramureș, Olt sau Sibiu, ultimii păstrători ai satului continuă să cânte, să coasă și să colinde. Nu pentru turiști, ci pentru memoria vie a unei Românii care se stinge încet, dar demn.
