Poveștile ascunse în trunchiul bătrânilor stejari din satele românești

Stejarul lui Ștefan cel Mare. Sursa foto: Wikipedia

În satele românești există arbori despre care se spune că nu mor niciodată. Stejari vechi de sute de ani, în jurul cărora s-au țesut legende, jurăminte și povești de credință. O incursiune printre „copacii sfinți” ai României, unde natura și mitul se confundă.

Copacii care ascultă rugăciuni

De-a lungul secolelor, românii au privit copacii nu doar ca pe ființe ale pădurii, ci ca pe adevărate prezențe sacre. În credința populară, un stejar bătrân sau un tei care înflorește în fața unei biserici nu sunt simple plante, ci spirite vii care „aud” rugăciunile și „țin minte” jurămintele.

În multe sate din Transilvania și Oltenia, oamenii spun că sufletul celui ce jură sub un stejar bătrân rămâne legat de acel loc pentru totdeauna.

În Bucovina, femeile care pierd un copil obișnuiesc să îmbrățișeze trunchiul unui arbore vechi, rostind o rugăciune pentru „copilul de lumină”.

Etnologii consideră aceste practici o moștenire pre-creștină, care s-a împletit treptat cu simbolistica creștină. „Copacul a fost dintotdeauna văzut ca o scară între cer și pământ”, explică cercetătoarea Sabina Ispas.

Stejarul lui Ștefan cel Mare – martorul jurămintelor

Unul dintre cei mai cunoscuți „copaci sfinți” din România este Stejarul lui Ștefan cel Mare, aflat în comuna Borzești, județul Bacău. Legenda spune că domnitorul s-a oprit aici înaintea unei bătălii decisive și s-a rugat sub umbra stejarului, promițând că va ridica o biserică dacă va birui. După victorie, Ștefan a împlinit jurământul și a ridicat Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Borzești, notează Doxologia.ro

Stejarul a rămas de atunci un loc de pelerinaj. Localnicii spun că trunchiul său, deși ars și gol pe dinăuntru, continuă să înverzească în fiecare primăvară. Este considerat un copac al credinței, „care nu se lasă biruit nici de foc, nici de vreme”.

Teiul lui Eminescu și copacii poeziei

Un alt arbore sacru, de data aceasta intrat în mitologia literară, este Teiul lui Mihai Eminescu din Grădina Copou din Iași. Poetul obișnuia să scrie acolo, iar teiul a devenit simbolul geniului și al melancoliei.

Teiul, spre deosebire de stejar, e asociat în credința populară cu tandrețea și iubirea. În Maramureș, florile sale sunt aduse la biserică de Sânziene, iar fetele își fac coronițe din frunzele lui pentru a atrage dragostea curată.

La sate, nimeni nu îndrăznește să taie un tei crescut lângă biserică, pentru că se spune că „se stinge lumina casei” în anul următor.

Stejarii din pădurile de la Mănăstirea Tismana

La poalele Munților Vâlcan, în pădurile care înconjoară Mănăstirea Tismana, se află un loc despre care călugării spun că „păzește taina veacurilor”. Acolo cresc stejari despre care legenda spune că ar fi fost plantați de însuși Sfântul Nicodim, întemeietorul mănăstirii, la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Trunchiurile lor masive sunt înconjurate de lumânări aprinse de pelerini, iar lemnul lor, căzut de la sine, este folosit uneori la confecționarea crucilor de rugăciune. Localnicii le spun „stâlpii credinței din pădure”.

Copacii blestemați și cei care nu mor

Nu toți copacii sfinți sunt „binecuvântați”. În tradiția din nordul Moldovei și din Ținutul Lăpușului se vorbește despre „copacii care poartă blestem”. Aceștia sunt, de obicei, stejari crescuți pe locul unei crime, al unei sinucideri sau al unei „morți fără lumânare”.

Se spune că dacă îi tai, „sângele curge pe trunchi”. O altă poveste populară spune că, uneori, acești copaci își schimbă direcția creșterii și se înclină spre răsărit, „căutând iertarea”. În unele sate din Bistrița-Năsăud, femeile pun la rădăcina acestor arbori o batistă și o lumânare, cerându-le „iertare pentru cel pierdut”.

Ritualurile din jurul copacilor

În Țara Oașului și în Apuseni, tinerii obișnuiesc să îngroape sub copacii bătrâni bilețele cu dorințe. „Copacul e martorul și păstrătorul lor”, spun bătrânii, scrie în cartea „Destinul în mentalitatea din Țara Oașului”.

De Rusalii, femeile leagă panglici colorate de crengile teilor pentru sănătatea familiei. În sudul țării, se mai păstrează obiceiul de a ocoli de trei ori un copac bătrân, rostind o rugăciune — „ca să se prindă norocul de tine”.

Toate aceste gesturi, spun antropologii, arată o legătură profundă între om și natură, o formă arhaică de credință în care copacul devine un intermediar între cer și pământ, se precizează în Dicționarul de simboluri și credințe tradiționale românești.

Copacii din cimitirele vechi

În multe cimitire vechi din Transilvania, copacii nu se taie niciodată. Se crede că „țin umbra celor plecați”. Unii oameni aprind lumânări la rădăcina lor, în loc să le pună pe mormânt. În satele din Maramureș, se spune că dacă un arbore plantat pe mormânt nu prinde rădăcini, „sufletul mortului nu și-a găsit pacea”.

Simbolica copacului, puntea dintre lumi

Pentru omul vechi, copacul era o ființă cosmică. El unea lumile, adăpostea spirite și veghea asupra hotarelor satului. Într-un fel, această credință a rămas până azi. Stejarii seculari sunt protejați de lege, iar mulți dintre ei sunt și protejați de rugăciune. În fiecare trunchi bătrân se ascunde o poveste, iar fiecare poveste vorbește despre un popor care a învățat să vadă suflet în toate lucrurile.