Primul lucru care te lovește după ce intri în țara lui A-proximativ e că e aproximativ frumoasă. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Munții nu sunt nici prea mari, nici prea mici. Și copacii nu sunt nici prea mulți, nici prea puțini. Undeva, pe dreapta, după o serpentină, stă un țigănuș lângă un aspersor gigant sub care scrie, în rimă cu masaj, lavazh. Bună impresie de început, mare stupoare – altfel de înțeles după alte 10 minute – să vezi o poală de hârburi de Mercedes Benz care circulă cuminți pe intestinele pantei, curate foc, cu rugina până la ștergătoare. Șoferii sunt aproximativ competenți.

În țara lui A-proximativ nimeni nu se grăbește foarte tare. Drumurile turistului român nu trec pe aici, de obicei. Nu! Noi suntem cu Mamaia, cu Bulgaria, cu Grecia, cu Turcia – asta dacă ești plăvan care suge burta un an pentru proverbul mai bine o zi corb, decât o viață cioară… Noi suntem cu Punta Cana, cu Thailanda, cu Singapore, cu Rio – asta dacă ești brahman de Dăbuleni și cultivi lubenițe cu semințe de aur. Noi suntem prea mult cu noi, prea plini de noi, prea – vorba reclamei – ca la țară! Ceea ce e aproximativ jenant până intri în țara lui A-proximativ.

Nici măcar buda nu e sigură în Albania. E aproximativă!

În Albania până și anunțurile publicitare sunt scrise cu șablon și spray cu vopsea pe marginea drumului, iar din loc în loc își ițește capul un măgăruș cu anti-radar sub formă de disc, pus pe frunte. Cară tot felul de lucruri acești măgăruși, pe lângă stăpânii lor coborâți parcă de pe columna lui Traian: care vreascuri, care butoiașe cu brânză, care  – mai emancipați – un țăran cu o măgăriță de căpăstru. Pitorescul primelor apariții măgăești este urmat îndeaproape de sentimentul de inadecvare pe care îl trăiești în timp ce le mai fentezi coada, cum că dacă tu credeai că e sărăcie pe la noi, stai să vezi acum!

Precum în bancul cu Ițic, țara mumei tale-ți pare, brusc, izvor de lapte și miere, sentiment întărit din plin de opritul la benzinării pentru diverse nevoi, dintre care unele obligatoriu fiziologice. În Țara lui A-proximativ, buda – și ea – este o aproximație. Ceea ce pentru domni e prilej de tras la țintă, pentru doamne în schimb e o călătorie în neant, punctată de fragmente vomitive. Asta unde doamnelor le este permis accesul, căci unor umblători pe roate le-a fost dat sa asiste la un mic moment de jihad în devenire, evitat la buză de câteva bancnote rufoase, când doamnele s-au dus vertiginos, neînsoțite, spre un loc de reculegere. Care era destinat unui gen aproximativ diferit.

Prețuri aproximativ corecte

Alimentara, în cătunul de destinație, aduce straniu a cooperativele din perioada Epocii de Aur. Aceleași rafturi, aceleași pungi cu fidea și melcișori îngrămădite ostentativ, aceleași conserve. Nevroza omului trăit până măcar un pic – în zorii conștiinței lui lucide – în comunismul lui Ceaușescu, se declanșează ca un hemoroid al minții. Când te scarpini, când te doare, când sângerează. Cauți cu rutina bovină deja a românului trăit cu cárfur, cu cáufland, cu metrou acel preț în coadă de maimuță, acel 10% reducere, acel: „Uite, mami, am găsit roșii la trei lei!”. Și prețuri ioc în galantar. În țara lui A-proximativ produsele sunt aproximativ neprețuite, măcar în forma practică a cuvântului. Există un salam pus la rece. Există și-un parizer. Berea e un concept monolit, la o cutie pe care scrie „bere”.

Triumfător, prin rafturi, cocacole și fănți la doză și PET, semn că n-o mai țin mult nici aproximativii, în câțiva ani îi prinde și pe ei ciuperca occidentală. Vânzătoarea are pix și carnețel, și-ți pune produsele unul sub altul. Face socoteli ca la școală, totalul se ridică la niște zerouri abramburistice, și te-apucă din nou nevroza. Care cu sute de lei, care cu sute de milioane, dracu’ să le mai înțeleagă. Să mai pui sau să mai scoți un zero este aproximativ just. Și totuși e atât de ieftin.

Spălătoria balcanică

Există și aici segregaționism. Există și aici, printre merțanele bătrâne și bășinoase „meleuri” tinere, sprințare, conduse vânos de vreun gonaci aproximativ care sigur și-a făcut averea din smochine și măsline, nu-i așa? Există și aici mica gintă a reformaților cu ghiul, semn că facem inefabil parte din aceeași piscină genetică în care s-a împerecheat păstrăvul cu lostrița și păstruga cu tribunalul.

În țara lui A-proximativ te simți, atât de des, ca acasă. Zici că nici nu ai plecat după care îți aduci aminte ce-ai lăsat în urmă. Motorină scumpă. Mâncare scumpă. Politicieni scumpi! Scumpi rău mânca-i-ar mama pe ei în ulei c-o murătură. Și parfumul fetid al prostiei care la noi, ca și la ei, e aproximativ justificabilă, vezi scuzabilă, în orice situație. Strămoșul nostru comun, crezi fără să tremuri foarte tare, a fost scăpat în cap când era mic. Balcani? Balcani. Și-o spălătorie.Plus un teritoriu cu un relief superb.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru