Amos Oz, scriitorul israelian care a fost și fondatorul mișcării Pace Acum, a fost întrebat cândva de un jurnalist norvegian de ce evreii și palestinienii nu pot trăi pur și simplu într-un singur stat în calitate de cetățeni egali. Oz i-a replicat întrebându-l de ce nici Norvegia și Suedia nu se pot uni într-un singur stat, cum au fost pe mai tot parcursul secolului 19.

„E clar, dl Oz”, i-a răspuns jurnalistul, „nu știi nimic despre suedezi!”

L-am auzit pe Oz relatând acestă poveste cu mulți ani în urmă, deci e posibil să fi putut fi și un jurnalist suedez vorbind despre norvegieni. Dar ideea e oricum aceeași: Dacă norvegienii nu vor să împartă un stat cu suedezii, dacă scoțienii poate că nu vor să împartă un stat cu englezii, ori catalanii cu spaniolii, atunci cum e posibil să și-i poată imagina cineva pe israelieni și palestinieni, cu râuri de sânge curgând între ei, ținându-se de mână într-o formă de organizare politică comună?

Ideea este utopică în teorie, și în practică ar fi catastrofală. Nu e susținută de liderii israelieni, nici de cei evrei și nici de cei arabi. Cât despre palestinieni, un sondaj recent a constatat că, dacă li se oferă o gamă de variante politice, doar 6% ar alege-o pe aceasta.

Peter Beinart, pe de altă parte, o susține și încearcă să pornească o mișcare la stânga.

Nu mă voi contrazice aici cu Beinart cu privire la tabloul general sau la detaliile planului său irealizabil și neoriginal. (Dictatorul libian Muammar al-Gaddafi a propus același lucru într-un editorial publicat în acest ziar în 2009.) Dar e important de semnalat ce tipuri de daune poate provoca până și o propunere atât de slabă, cu condiția să atragă o masă critică de susținere. Trei puncte se remarcă aici.

Primul este răul provocat speranțelor pentru o soluție pașnică a celor două state. Israelienii au fost cel mai maleabili la concesiile teritoriale atunci când s-au simțit rezonabil de încrezători că americanii le înțeleg problemele de securitate (granițe înguste, inamici letali, prieteni ambivalenți) și cred în necesitatea morală a unui stat evreiesc. De aceea administrația George W. Bush a realizat mai mult în termeni de retrageri teritoriale prin îmbrățișarea strânsă a Israelului, față de cât a obținut administrația Barack Obama prin încercarea ei deliberată de a „menține lumina zilei” între Washington și Ierusalim.

Nu vorbim aici de istorie veche. Vara aceasta Benjamin Netanyahu a ajuns aproape de a anexa unilateral mari porțiuni din Cisiordania, bazându-se în parte și pe raționamentul că, dacă tot și-a pierdut legitimitatea, Israelul ar trebui să ia ce poate cât timp încă mai poate. Cu cât Israelul este ostracizat mai mult din cauză că e un stat evreiesc, cu atât mai puțin dispus va fi el să facă orice fel de concesie. Departe de a pune presiune pe Israel pentru a deschide calea unui stat palestinian, așa cum le place să creadă unora dintre susținătorii statului unic, Beinart și cei care gândesc ca el devin involuntar slujitorii acelor israelieni de dreapta pe care ei susțin că-i detestă.

Apoi mai e răul făcut palestinienilor. Nenumărați palestinieni au fost uciși în 2018 și 2019 într-o lungă serie de ciocniri la granița cu Gaza, în teorie pentru a-și revendica „dreptul la întoarcere” în Israelul ante-1967. Această revendicare, după cum o demonstrează scriitorii israelieni de stânga Adi Schwartz și Einat Wilf în convingătoarea și esențiala lor carte „Războiul de întoarcere”, a fost principalul obstacol în calea ajungerii la un acord de pace. Spre deosebire de predarea coloniilor (pe care Israelul s-a dovedit în mod repetat dispus a le abandona în Sinai și Gaza de dragul păcii), aceasta e unica revendicare la care nici un guvern israelian nu poate consimți fără a renunța și la caracterul evreiesc al țării.

Oricine îi cere Israelului să se retragă parțial sau total din Cisiordania trebuie să le ceară cu aceeași fermitate și palestinienilor să renunțe la acest așa-zis drept. Susținătorii statului unic obțin fix opusul: ei încurajează o fantezie paralizantă cum că dreptul la întoarcere nu va fi nevoie să fie recunoscut vreodată, întrucât în cele din urmă Israelul va fi presat să se autodizolve. Asta nu se va întâmpla niciodată, dar ocazii de pace vor fi ratate pe viitor, la fel ca și în trecut, atât timp cât această fantezie va supraviețui.

Ultimul set de daune îl va avea de suportat comunitatea evreiască americană. Opiniile și sfaturile evreilor americani au contat vreme de decenii pentru Israel. Dar dacă vederile unui segment semnificativ al evreimii americane se vor cimenta curând într-un anti-sionism moralizator, acest lucru nu va face decât să-i convingă pe israelieni să replice prin indiferență și dispreț. Indiferent ce altceva ar crede că fac susținătorii soluției statului unic, ei se retrag de fapt din orice dialog relevant cu israelienii cu privire la viitorul patriei evreiești.

Pe vremuri israelienii depindeau de o comunitate evreiască americană înflorind în condiții de siguranță pentru a le susține statul fragil. Astăzi evreimea americană este cea care e fragilă, amenințată de diminuarea influenței culturale, de tendințele de stagnare demografică, de alienarea tot mai mare de Partidul Democrat și de un disconfort permanent în legătură cu Partidul Republican, precum și de ascensiunea antisemitismului – uneori mascat ca anti-sionism – pe tot cuprinsul spectrului politic.

Dacă evreii americanii se vor apuca vreodată să caute ușile de evacuare – exact așa cum a făcut de-a lungul istoriei și continuă să o facă orice comunitate din diaspora -, ei vor fi recunoscători să găsească un stat evreiesc care a rezistat cântecului de sirenă al „statului unic”.

Articol de Bret Stephens