Negreşit, în fruntea lor stă Învierea Domnului, pe care am mărturisit-o la începutul lunii trecute şi care a fost un fapt istoric şi dacă nu s-ar fi produs ca atare, „zadarnică e propovăduirea noastră”, precum spune Sf. Apostol Pavel.

Învierea lui Hristos nu a fost o reanimare – cum s-a întâmplat cu Lazăr –, ci garanţia că suntem nemuritori şi că vom învia şi noi.

În legătură cu aceasta, Sf. Ioan Gură de Aur aduce o precizare nespus de importantă: „Căci dacă nu înviază corpul, nu înviază omul. Căci omul nu este numai suflet, ci suflet şi trup. Aşadar, dacă înviază numai sufletul, omul înviază pe jumătate şi nu întreg. De altfel, în mod propriu nu se poate vorbi de învierea sufletului, căci înviază numai ce a căzut şi s-a descompus; şi nu se descompune sufletul, ci trupul” (Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la praznice împărăteşti, Bucureşti, 1942, p. 189, traducere de Pr. D. Fecioru).

Ştim că îndată după Sfânta Sa Înviere, Hristos S-a arătat femeilor mironosiţe, S-a arătat apostolilor, pelerinilor spre Emaus, cărora li S-a revelat duhovniceşte, şi în total L-au văzut înviat „până la cinci sute de fraţi”.

Înviat cu trupul, Domnul a mâncat, a băut ca orice om, iar Toma s-a convins că nu este duh, că, de îndată ce trupul Său păstra urmele cuielor, nu putea fi „aparent”. De aceea, mai târziu, când ereticii monofiziţi susţineau că firea omenească a Mântuitorului este „aparentă”, Părinţii Bisericii au replicat că dacă aşa ar fi stat lucrurile, atunci învierea noastră tot „aparentă” va fi.

”Hristos, spune Apostolul făcându-Se pentru noi blestem”

Hristos nu numai că a înviat, dar după patruzeci de zile S-a înălţat la cer sub privirile ucenicilor. De aceea, cele patruzeci de zile, răstimpul dintre Învierea şi Înălţarea Sa la cer, constituie o perioadă de mare bucurie şi nădejde.

Înălţarea Domnului este o sărbătoare creştină aparte al cărei tâlc spiritual îl lămureşte acelaşi Ioan Gură de Aur: „…nu timpul face sărbătoarea, ci conştiinţa curată. În adevăr, sărbătoarea nu este nimic altceva decât veselie; şi nimic altceva nu face veselie duhovnicească şi spirituală decât conştiinţa faptelor bune. Iar cel ce are conştiinţă bună şi fapte de acest fel, totdeauna poate să sărbătorească” (op. cit., p. 249).

Şi iată care sunt, potrivit aceluiaşi Părinte al Bisericii, sensul şi finalitatea Înălţării: „Hristos S-a pus la mijloc şi a împăcat cele două firi. Dar în ce chip S-a pus la mijloc? A primit de la Tatăl pedeapsa ce ni se cuvenea; a suferit şi pedeapsa de acolo, de la Dumnezeu, dar şi insultele de aici, de la oameni. Vrei să afli cum Le-a primit pe amândouă? «Hristos, spune Apostolul, ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem»”. Şi, odată cu Înălţarea Domnului, mai spune acelaşi sfânt, „Firea noastră s-a urcat pe tronul împărătesc”.