Unul din „argumentele” scepticilor este faptul că Hristos nu s-a arătat iudeilor imediat după Învierea Sa. Însă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acest lucru ar fi fost absolut inutil:

„Că ei n-ar fi crezut nici dacă El li s-ar fi arătat după Înviere o dovedește învierea lui Lazăr”.

Lazăr era mort de patru zile, încât trupul său mirosea, dar Iisus l-a readus la viață sub ochii iudeilor. Acest lucru nu i-a împiedicat să-L condamne la răstignire

„Dacă ei n-au crezut în El când a sculat din moarte pe un altul, nu s-ar fi înfuriat ei oare împotriva Lui mai tare, când El li S-ar fi arătat iarăşi ca înviat?”, întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe de altă parte, minunile pe care Apostolii le-au săvârșit în numele lui Hristos reprezintă o dovadă a Învierii Domnului chiar mai puternică decât arătarea Sa.

Dacă Toma, care petrecuse trei ani alături de Iisus, nu a putut crede că El este, și a dorit să-I pipăie rănile, cum ar fi putut crede iudeii?

Iată, însă, că, atunci când poporul a auzit cum a zis Petru către slăbănog: „În numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă”, iar acela s-a însănătoșit, au crezut mai multe mii. (Faptele Apostolilor 4, 4)

„Dacă Hristos, după moartea Sa, ar fi rămas întru mormânt, şi întru moarte, precum afirmă iudeii, şi n-ar fi înviat, nici s-ar fi  înălţat la cer, atunci nu numai că minuni mai mari nu s-ar fi putut face în numele Lui, dar nici măcar una”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Și marele teolog explică: „În adevăr, aceasta a fost cea mai mare și mai deosebită minune, ca niște oameni săraci, neînsemnați, neînvățați și nevoiași, în număr numai de doisprezece, să facă următori ai lor, fără minuni, aşa de multe cetăți și popoare, aşa de numeroase provincii, principi şi domnitori, învăţaţi şi oratori, ba mai tot pământul!”

Într-adevăr, este cu totul de neimaginat ca acești doisprezece oameni să poată cuceri în numele lui Hristos întregul Imperiu Roman și teritorii mari din afara lui, în mai puțin de trei secole, fără arme, fără violență, doar prin puterea cuvântului.

O altă dovadă adusă de Sfântul Ioan Hrisostom este „Prefacerea cea mare, care s-a săvârşit în duhurile Apostolilor după înviere”, și care este o minune mai mare decât cele săvârșite de cei 12.

Aceștia, pe când Mântuitorul trăia, s-au lepădat de El şi L-au părăsit, rămânând ascunși chiar și după răstignire, de frica iudeilor.

Însă, după ce L-au văzut înviat, au ieșit să propovăduiască și au murit pentru El în chinuri groaznice.

De unde această bărbăție apărută brusc, și această forță a cuvântului, care a convins popoare, dacă nu din puterea pe care au dobândit-o de la Cel Înviat și Înălțat la Cer?