Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Poate că nu e rău să luăm, din când în când, o pauză de la eternele subiecte politice. Să ieșim din “etajele superioare”, unde se negociază funcții, se împart puteri și se rostesc vorbe mari, și să coborâm printre oamenii obișnuiți. Acolo unde viața se întâmplă în fiecare zi, cu griji, cu bucurii mici, cu singurătăți despre care nu vorbește nimeni la televizor sau se vorbește mult prea puțin.
De multă vreme vreau să scriu despre ceva ce mă preocupă tot mai mult: schimbările din relațiile dintre noi.
Felul în care ne apropiem, ne ascultăm, ne judecăm și, uneori, ne îndepărtăm fără să existe o ceartă sau un motiv serios pe care să îl putem identifica.
Suntem oare ultima generație?
Deunăzi, vorbeam cu o prietenă de vârsta mea. Și, dintr-una în alta, ne-am trezit spunând că poate suntem ultima generație care mai gătește sarmale 😊. Care s-a invitat acasă, care a pus masa pentru membri ai familiei sau chiar prieteni, care a stat ore întregi la povești, după ce farfuriile fuseseră de mult strânse și spălate.
Sigur că vor mai fi oameni care vor face toate acestea, doar că tot mai puțini. Nu sarmalele sunt în pericol. Dar mi-a rămas în minte întrebarea: oare ce se pierde odată cu felul acesta de a trăi?
Când deschideai ușa, făceai loc unui om în viața ta
O invitație acasă la cineva însemna mai mult decât o masă.
Însemna că îți făceai timp, că te gândeai ce îi place celuilalt, că pregăteai ceva special pentru el. Îl primeai în spațiul tău, printre lucrurile tale, în viața ta reală, cu tot ce avea ea imperfect.
Nu trebuia să fie totul impecabil deși ne străduiam să iasă așa.
Nu aveam nevoie de o casă care să arate ca într-o fotografie de pe Instagram, de un meniu spectaculos sau de o ocazie specială. Uneori era suficient să spunem: “Haideți pe la noi diseară”. Și veneau.
Mâncam, vorbeam, ne contraziceam, râdeam.
Mai aflam că unul are o problemă la serviciu, că altul își face griji pentru copil, că cineva trece printr-o perioadă grea. Lucruri pe care nu le-ai fi aflat dintr-o urare trimisă pe telefon.
Nu vreau să idealizez trecutul. Existau și atunci răutăți, interese, prietenii false și familii în care oamenii nu se înțelegeau. Dar aveam, parcă, mai multe ocazii să fim împreună. Iar apropierea avea nevoie de aceste ocazii, așa cum are și astăzi.
Ne spunem mai puține lucruri, dar ne judecăm mai repede
Ce văd și ce trăiesc eu în ultima vreme este o răcire a relațiilor. Uneori chiar între oameni care au fost foarte apropiați. Între prieteni vechi, între frați, între părinți și copii.
Nu se întâmplă neapărat ceva grav. Doar că telefoanele se răresc. Întâlnirile se amână. Conversațiile devin scurte și practice, adică tot mai mult pe mesaje, care au evolut de la sms la whatsapp, acum deja ne conversăm pe instagram messages și sunt de genul: cf (ce faci), k (ok), lol (laughing out loud, adică râd în hohote), np (nici o problemă), cp (cu plăcere), nb (noapte bună), etc. Și cam atât.
În spatele acestor prescurtări pot fi povești pe care nimeni nu mai are răbdare să le audă.
Am impresia că oamenii își fac tot mai greu confesiuni pentru că se tem să nu fie considerați slabi, să nu fie judecați, să nu le fie folosite vorbele lor mai târziu în alt context. Sau au încercat cândva să spună ceva dureros și au primit imediat o lecție despre ce ar fi trebuit să facă.
Uneori, omul nu are nevoie de sfatul nostru. Are nevoie să poată termina ce are de spus.
Dar noi ne grăbim. Îi explicăm unde a greșit, de ce exagerează, cum am fi procedat noi. Ne pronunțăm asupra vieții lui cunoscând doar câteva fragmente.
Și apoi ne mirăm că nu ne mai spune nimic. O fac și eu din când în cînd, fără să îmi dau seama. Realizez un pic mai târziu și revin încercând să repar.
“Fiecare cu viața lui” poate deveni o formă de singurătate
Înțelegem nevoia de limite. Înțelegem că nimeni nu trebuie să accepte orice, doar pentru că există o prietenie veche sau o legătură de familie. Unele distanțe sunt necesare.
Dar ar trebui să ne întrebăm dacă nu ajungem uneori să numim “liniște” orice retragere și “protecție personală” orice refuz de a ne mai implica.
O relație presupune și efort. Să dai un telefon când ești obosit. Să asculți o poveste pe care ai mai auzit-o. Să accepți că un om drag are o zi proastă sau un necaz. Să treci peste o stângăcie, greșeală, să lămurești o neînțelegere, să nu închizi ușa din prima.
Dacă ne vom păstra în jur doar oamenii care nu ne cer nimic și nu ne incomodează niciodată, mă tem că vom rămâne cu foarte puțini sau spre deloc.
Trebuie să învățăm să ascultăm și, atunci când sunăm pe cineva apropiat și îl întrebăm ce face, să îl și ascultăm oricât durează ce are de spus.
“Fiecare cu viața lui” sună oarecum rezonabil. Până când ai o zi în care ai vrea ca cineva să se gândească și la viața ta.
Familia are nevoie și de conversații fără un scop
În familie, îndepărtarea doare poate cel mai mult. Pentru că acolo presupunem că apropierea există de la sine.
Dar nici legăturile de familie nu se întrețin singure.
Putem fi la curent cu programul/viața celuilalt și să nu știm de fapt nimic despre starea lui. Putem petrece împreună sărbătorile, face împreună cumpărăturile și discuta despre facturi, costurile vieții fără să mai întrebăm: “Tu cum te simți, de fapt?”
Am norocul să fiu dintr-o familie în care suntem patru frați și sora cea mare ne sună pe toți ceilalți, pe rând, în fiecare zi. Am învățat de la ea și fac și eu la fel. Păstrăm o relație apropiată toți cei patru frați.
Dar vedem, știm, că sunt oameni care nu cer ajutor tocmai fiindcă nu vor să deranjeze.
Am văzut părinți care își scurtează singuri conversația cu copiii lor, copii deveniți adulți care ascund probleme de părinți, frați care așteaptă fiecare să sune celălalt sau au alte dispute, de cele mai multe ori financiare.
Așa se pot pierde ani. Nu din lipsă de sentimente, ci din presupunerea că va exista mereu timp mai târziu.
Cum vom fi peste câțiva ani?
Nu știu.
Și nu cred că răspunsul este să îi declarăm pe cei tineri vinovați sau să spunem că generația noastră a făcut totul mai bine.
Fiecare generație își găsește formele de apropiere. Sunt tineri atenți, calzi, capabili de prietenii profunde, după cum sunt oameni de vârsta mea care au uitat de mult să se mai intereseze de cineva.
Întrebarea este ce alegem să păstrăm, indiferent de vârstă.
Vom mai avea oameni pe care îi putem suna fără să ne pregătim dinainte ce să vorbim? Vom mai putea spune “nu sunt prea bine” fără să fim reținuți? Vom mai găsi timp pentru o întâlnire care nu produce nimic, nu rezolvă nimic, dar ne face să ne simțim bine?
Eu cred că încă putem. Cu condiția să nu așteptăm mereu inițiativa celuilalt.
Să mai dăm și noi un telefon. Să întrebăm și neapărat să ascultăm răspunsul. Să invităm pe cineva acasă chiar dacă nu este totul pus la punct. Să ne amintim că oamenii dragi nu vor fi la nesfârșit acolo, disponibili pentru momentul în care ni se eliberează nouă programul.
Poate că nu suntem ultima generație care gătește sarmale.
Dar mi-ar părea rău să fim ultima care își amintește firescul unei mese la care mai pui o farfurie, pentru că cineva a venit pe neașteptate. Și să te bucuri că a venit.
Recomandările noastre
