Dan Andronic, jurnalist. sursa: Arhiva EVZEste jale mare pe rețelele de socializare. Idolii au căzut de pe piedestal, iar tastaturile fierb de indignare: Am luat țeapă! Nicușor Dan a numit procurorii...
Dacă aruncați o privire pe paginile unor corifei ai mișcării #rezist, precum Cristian Tudor Popescu, Raluca Prună, Ovidiu Vanghele, Valeriu Nicolae & Co., veți vedea un spectacol al deziluziei totale. Conspirație, trădare, multe alte cuvinte grele, nepermise parcă până mai ieri: „netrebnic”, „gunoi”, „nemernic”, acuzații că sunt luați de fraieri. De ce atâta ură bruscă, revărsată visceral, tocmai către omul pe care l-au validat și susținut cu atâta fervoare?
Răspunsul este mult mai simplu decât pare și ține de o realitate politică pe care activiștii de profesie refuză să o înțeleagă: Nicușor Dan a decis să acționeze ca un Președinte. Care a fost ales să conducă, nu să se lase condus.
Iureșul declanșat de decizia numirii procurorilor generali a fost doar pretextul perfect, scânteia care a aruncat în aer butoiul cu pulbere al așteptărilor nerealiste. Bula #rezist se aștepta ca el să rămână eternul reprezentant al USR, un copil al străzii făcut președinte, un liderul docil, ușor de manevrat prin postări pe Facebook și șoapte schimbate la sindrofiile de la Cotroceni.
Se așteptau să facă numiri în Justiție doar pe bază de „like” și „share”, eventual să ceară voie în scris de la „societatea civilă” înainte de a lua o decizie de impact major.
Însă realitatea puterii este cu totul alta, iar Nicușor Dan pare să fi înțeles asta. Odată confruntat cu butoanele puterii reale, el a realizat că statul nu se conduce cu impresii și lozinci. Instituțiile de forță, serviciile de informații, CSAT-ul și magistratura cer pragmatism, decizii instituționale asumate și, de multe ori, un echilibru care nu are nimic de-a face cu atitudinea puritană afișată în Piața Victoriei. Un lider de stat lucrează cu materialul clientului și caută stabilitate, nu revoluție permanentă.
De aici și valul de critici furibunde. Nu numirea unor procurori îi doare cel mai tare pe talibanii noii politici, ci faptul că Nicușor Dan le-a arătat, rece și uneori râzând, că nu face ce i se spune. A ieșit din logica de sectă.
Când unul din cei de mai sus decretează că Nicușor Dan „s-a îngropat politic și moral” și că a devenit inexistent, el nu face altceva decât să își monteze la mașină plăcuța suedeză, varianta nouă, M**E #REZIST, și să scoată din torpedou invitația la parastasul defunctului Binom Coldea-Kovesi. Pe care îl spera reînviat, precum Lazăr.
Pentru această zonă extrem de vocală a susținătorilor, un politician este considerat „bun” doar cât timp răspunde la comenzi și confirmă prejudecățile eternei bule.
O grupare de susținători, tip gruppies, care a stat (și) în jurul lui Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Iohannis. La un anumit moment declarându-se, invariabil, dezamăgiți... În momentul în care vreunul dintre ei a luat o decizie gândind în termeni de arhitectură a statului și nu de agendă neomarxistă, a devenit automat un „trădător”.
Ceea ce vedem zilele acestea este tranziția brută a lui Nicușor Dan de la statutul de reprezentant al societății civile la cel de om de stat. A ales să fie un președinte în funcție sau să exercite o autoritate de tip prezidențial, cu toate compromisurile pe care le implică acest rol.
Dacă va reuși să impună această viziune, rămâne de văzut. Dar un lucru a devenit cert: a înțeles că nu poți conduce România stând mereu cu frica de ce va scrie alde CTP pe Facebook.
Și asta, în mod ironic, este prima lui decizie cu adevărat politică.
