“Curat româneşte: când ceva merge, trebuie schimbat" a zis cu năduf dl. Stolojan când a aflat de demisia premierului Boc. Este o remarcă de la care merită începută discuţia, deoarece ea este deopotrivă adevărată şi falsă, în funcţie de poziţia din care priveşti.
Pentru cineva din afara României, sau pentru o bună parte din electoratul informat, e mai curând adevărată. În interes public şi vorbind despre lucrurile mari, se poate spune că guvenul Boc a făcut mare parte din ceea ce trebuia făcut. Adică reforme în câteva sectoare esenţiale, precum educaţia, piaţa muncii sau asistenţa socială. Faptul că şi-a rupt gâtul, la urma urmei, pe legea sănătăţii, un alt sector unde reformele sunt teribil de urgente, arată destul curaj politic pentru începutul unui an electoral.
De asemenea, nu a cedat în criză tentaţiei populismului, şi-a asumat austeritatea. Cine crede că un acord cu FMI leagă vreun guvern de mâini, să se gândească de două ori: Grecia se duce de râpă cu tot cu acorduri, iar Ungaria demonstrează că, în ciuda teoreticienilor integrării şi globalizării ce publică tone de cărţi deoarece dacă vrei să supravieţuieşti ca universitar, eşti silit să publici, chit că n-ai nimic nou de spus, statul naţional rămâne suveran, la bine şi la rău. Optimiştii cred că oricine ar veni în locul lui Boc, va fi silit de partenerii externi să menţină echilibrele macro lăsate de acesta, dar subestimează capacitatea democraţiilor moderne de a adopta, prin vot popular, soluţii iraţionale şi păguboase. Vezi aici cum se întâmplă asta.
În schimb nu e adevărat că doar vuvuzelele lui Voiculescu sau cele câteva mii de oameni care au ieşit în pieţe în ianuarie au făcut imaginea proastă a acestei guvernări; impopularitatea ei în sondaje e de necontestat. Jumătate din explicaţie o dau criza şi politicile de austeritate; nimic de comentat. Celaltă jumătate vine din greşelile lui Boc în politica de cadre a partidului şi guvernului, care a fost necoordonată şi plină de cedări în favoarea diverselor găşti teritoriale. Faptul că nu şi-a putut controla mai energic partidul în calitate de preşedinte a avut efecte şi în administraţie, unde adesea s-a văzut cum câţiva oameni împinşi în faţă la sacrificiu ţineau perdeaua pentru bursucii teritoriali puşi pe pradă.
Companiile publice sunt principala bilă neagră pentru premierul demisionat, care a promis mult în privinţa depolitizării şi profesionalizării, dar a reuşit puţin. După cum am remarcat şi delegaţia FMI, după un an de discuţii nu e mare schimbare de arătat în companiile de stat, nici ca proces de selectare a managerilor, nici în performanţă. În plus, pierderea majorităţii în Senat săptămâna trecută a lăsat guvernul, pentru prima oară de la instalare, fără o susţinere politică reală, deci blocajul ar fi apărut şi fără greva parlamentară a opoziţiei. Practic, chiar dacă rămânea în funcţie, Boc ar fi condus tot un fel de cabinet interimar ce s-ar fi târât, cu mari pierderi, până la alegeri.
Pe scurt, am avut în vârful guvernării un partid imperfect, cu derapaje majore pe calitatea resursei umane şi corupţie, dar care a ţinut linia macro-economică dreaptă, nu s-a pus contra justiţiei şi a făcut pasul îndărăt când unele din porcăriile făcute au stârnit nemulţumiri publice. Una peste alta, agendă economică corectă, notă de trecere la democraţie şi corigenţă la eficienţa şi integritatea maşinăriei de guvernare.
Alternativa, cu alegeri la termen sau anticipate, sunt alte partide imperfecte, dar care nu dau semne că înţeleg care e linia corectă economic, iar după experienţele trecute au mare potenţial de derapaj democratic – de-adevăratelea, nu din ăla inventate la televiziunile proprii. În plus, au idei destul de alunecoase în ce priveşte independenţa justiţiei. Interimatul cu tehnocrat ca premier nu poate fi oricum decât o fază de tranziţie către o formulă politică. PDL se pregăteşte acum să bage capul în nisip şi să-l ţină acolo până în ziua votului, sperând ca în mintea votanţilor partidul să se disocieze de austeritatea ultimilor doi ani. Iar între timp, să meargă pe “apucă fiecare ce poate, că mai avem câteva luni la putere", idee care oricum a dominat de o bună bucată de vreme. Alternativa radicală ar fi să producă surpriza de a veni cu Monica Macovei premier interimar, ca o demonstraţie că tot ce s-a spus despre ei în aceşti ani nu e adevărat, iar România se poate guverna şi fără găşti şi agende ascunse.
Asta ar fi genul de şoc electric care s-ar transmite în public şi le-ar recâştiga o parte din electoratul pierdut. Dacă au curajul să facă asta, iar Băsescu să accepte, atunci PDL şi-ar merita eventualul revirimentul electoral; dacă nu, nu.
Recomandările noastre
