Metodele simpliste pe care le încearcă acum guvernul vin prea târziu.
Într-un studiu pe restituirea proprietăţii în cinci ţări, făcut acum doi ani pentru Parlamentul European (vezi aici www.europarl.europa.eu/committees/ro/peti/studiesdownload.html?languageDocument=EN&file=31851) arătam că toate statele nou-membre UE au lua rapid o decizie oarecare în prima parte a anilor ’90: au mers pe legi confiscatorii şi cu plafonare, ca în Ungaria; sau pe restituire în natură, ca în Cehia. Asta, înainte de intrarea în Consiliul Europei, iar ca atare, mulţumită sau nu, lumea nu s-a mai putut adresa CEDO ulterior.
Noi am lălăit-o cu înclinaţiile ideologice şi precauţia proverbială a lui Ion Iliescu, căruia i-a fost teamă să ia o decizie. Ca atare, am pornit restituirea târziu, după ce proprietarii începuseră să obţină soluţii în instanţe, stopându-le (caz clar de CEDO), apoi am venit cu alte legi care creau precedente până când venea legea ulterioară şi modifica iarăşi regulile (iarăşi, fuga la CEDO), până a ieşit actuala bulibăşeală.
Acum ni se spune că ar fi zeci de mii de dosare în suspensie, revendicând un stoc de proprietate de 16 miliarde euro. O întrebare ar fi de unde ştie guvernul asta, având în vedere vraştea cronică de la Autoritatea Naţională competentă şi numărul mare de dosare nesoluţionate (vreo 28.000 doar în Bucureşti). Putem vedea şi noi o bază de date cu tipuri de imobile şi valori, nu doar număr de dosare, ca să verificăm dacă suma e plauzibilă?
În al doilea rând, luând-o de bună, e clar că o despăgubire în cash nu e fezabilă: plafonarea la 15% va fi declarată neconstituţională în caz că ar trece de Parlament, ceea ce este improbabil în an electoral. Parlamentarii se vor repezi să urce populist plafonul aducându-ne de unde am plecat: în blocaj. Ca atare, asemenea abordări care poate ar fi mers în 1991-92 sunt excluse azi, cu toate precedentele juridice în spate. E nevoie de o intervenţie combinată şi legiferată rapid, pentru a prinde termenul limită de 30 iunie, pusă în practică în maxim patru-cinci ani – un termen scurt pentru ce poate administraţia noastră. EFOR propune un plan (vezi www.expertforum.ro).
Cei 16 miliarde euro trebuie acoperiţi din trei surse: cel puţin 50% trebuie restituit în natură, peste tot unde se poate, şi duse negocieri punctuale cu marii păgubaşi (cum ar fi biserica catolică, din ce ni se spune). Încă 15% se pot rezolva cu cash, pe care Ministerul de Finanţe i-a pus la bătaie (plafonul). Pentru încă 20% trebuie înfiinţat un Fond Proprietatea 2.0, preferabil cu acţiuni listate ale companiilor de stat, şi pus imediat un administrator profesionist – nu în cinci ani ca la primul. Ar apărea astfel şi marele beneficiu colateral al unui acţionar minoritar activ, sulă în coasta actualului management inert şi politizat, exact pe planul de reformă al guvernului.
În fine, încă 10-15% se pot aduna din sporirea dividendelor companiilor energetice de stat. Doar Hidroelectrica pierde anual 200 mil euro prin contractele cu băieţii deştepţi. Or, aceşti bani vor începe să curgă la buget din această vară, deoarece premierul a anunţat că în cel mai scurt timp va face rezilierea contractelor.
Recomandările noastre
