Invitatii EVZ
Scurta carieră fericită a „liberalului” Ilie Bolojan. Liberalismul românesc se termină sub noul Ceaușescu
Sursa foto: arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
”in geesi ah libaax saddex jeer ayuu ka baqaa: marka uu arko raadkiisa, marka uu maqlo ciyowgiisa,marka uu la kulmo.”
(proverb somalez)
”Un om curajos se teme de leu de trei ori:
când îi vede urma,
când îi aude răgetul,
când îl înfruntă”.
Proverbul somalez nu vorbește despre slăbiciune, ci despre ritmul corect al fricii. Curajul nu e un salt, ci succesiune. Urma, sunetul, întâlnirea. Fiecare etapă o pregătește pe următoarea. Cine sare una din etape nu devine mai tare, ci mai expus.
La Ernest Hemingway, acest adevăr nu e rostit, dar structurează ”The Short Happy Life of Francis Macomber” din interior. Francis Macomber - personajul principal -, vede urma leului — știe teoretic că pericolul există. Ajunge, în cele din urmă, și la confruntare. Ceea ce lipsește este să audă urletul animalului: sunetul care nu mai e idee, nici simbol, ci prezență. Sunetul care te obligă să rămâi pe loc și să nu faci nimic altceva decât să auzi.
Macomber e tulburat nu pentru că se teme prea mult, ci pentru că nu s-a temut suficient, la timp. Curajul lui apare ca o reparație grăbită. O revenire tardivă a demnității, fără rădăcină. De aceea fericirea lui e scurtă: nu pentru că viața e crudă, ci pentru că experiența e incompletă. Curajul nu a fost metabolizat; a fost doar consumat.
Hemingway sugerează ceva mai incomod decât lașitatea: ideea că poți greși nu doar fugind de frică, ci și ocolind una dintre formele ei. Răgetul e etapa cea mai greu de suportat tocmai pentru că nu cere acțiune. Cere expunere. Cere să suporți zgomotul fără a-l putea controla.
De aici începe notația contemporană, inevitabil.
Mă întreb dacă nu cumva Ilie Bolojan se află într-o situație structural asemănătoare. Nu ca personaj moral, ci ca tip de raportare la realitate. Nu pare să vadă ”urma” românilor — semnele mici, dar constante, ale nemulțumirii, ale oboselii, ale tensiunii care nu mai e excepție. Nu pare să audă ”urletul” — presa, vocile directe, întrebările incomode, zgomotul care nu poate fi redus la „fond”.
Pare însăși fantoma lui Nicolae Ceaușescu din anii de înfometare a poporului român, schimonosirea ultimei doze de liberalism palid care a mai rămas acestui partid uriaș, din politica noastră…
După 1989, Partidul Național Liberal a reapărut ca o promisiune morală înainte de a fi o promisiune politică. Nu era doar un partid reînființat, ci un semn că ruptura cu statul totalitar putea fi urmată de o reparație a libertății. Liberalismul de atunci era fragil, livresc, adesea ineficient electoral, dar purta o intuiție corectă: statul trebuie limitat, nu sacralizat; individul trebuie apărat, nu corectat.
În primii ani, PNL a fost mai degrabă o conștiință decât o mașinărie. Oameni pe care lumea i-a admirat au dat partidului un aer de decență aproape anacronică. Era liberalismul ca etică a limitei, nu ca tehnică a puterii. Tocmai de aceea a pierdut. Nu pentru că ideile erau greșite, ci pentru că societatea ieșită din comunism nu avea încă reflexele libertății. PNL nu a știut — sau nu a vrut — să devină popular fără să se trădeze.
Asta i-a fost prima slăbiciune și, paradoxal, prima noblețe.
Prima mare ruptură a venit mai târziu, când partidul a decis că supraviețuirea politică justifică amputarea doctrinară. Alăturarea și apoi contopirea cu partidul sceleratului turnător al Securității - Traian Băsescu, nu a fost un simplu compromis tactic. A fost o mutație de fond. PDL aducea cu sine o (in)cultură a conflictului, a verticalei autoritare, a statului deformat, cu justiția distrusă, un Stat josnic, care „știe mai bine”. Sub pretextul reformei și al luptei cu vechile structuri, liberalismul băsist (ce abominație!) a acceptat ideea că statul poate fi agresiv dacă scopul este declarat (fals) nobil. Limita a fost abandonată. De aici înainte, libertatea nu mai era un drept, ci o concesie administrativă.
Aceasta a fost prima fractură ontologică a PNL: trecerea de la liberalismul ca limită a puterii la liberalismul ca instrument al puterii. Nu a fost o trădare zgomotoasă, ci una liniștită, justificată prin altă falsă „necesitate istorică”. Dar din acel moment, partidul nu a mai putut reveni la sine fără a-și recunoaște vina — lucru pe care nu l-a făcut niciodată.
A doua mare ruptură este mai recentă și, poate, mai profundă. Dacă prima a fost politică, aceasta este antropologică. Sub influența noii generații de administratori „eficienți”, neomarxiștii postbăsiști, reprezentați de figuri precum Ilie Bolojan, PNL a îmbrățișat un discurs sorosisto-ceaușist, cu accente moralizatoare. Totul devine indicator, procedură, tăiere, optimizare. Omul concret dispare, înlocuit de „beneficiar”, „cost”, „performanță”. E un limbaj care pare occidental, dar care ascunde un reflex profund neliberal: neîncrederea în individ.
Această a doua ruptură este clar un neomarxism administrativ: nu mai promite egalitate, ci eficiență; nu mai vorbește despre clasă, ci despre „sistem”; nu mai reprimă în numele ideologiei, ci corectează în numele bunei gestiuni. Libertatea devine un obstacol, pluralitatea un risc, eroarea umană un eșec intolerabil. Statul nu mai este limitat, ci capătă puteri de tiran jupuitor. Nu e doar e brutal, ci și antiuman.
Astfel, PNL ajunge să administreze exact ceea ce ar fi trebuit să țină în frâu. De la partid al libertății, devine partid al fricii și ordinii „corecte”. De la apărător al individului, devine manager -jupuitor al populației. De la liberalismul apărătorilor capitalului autohton, la cel care distruge intreprinzătorul român. De la liberalismul protector al bogățiilor, cel al lui Vintilă Brătianu, la neomarxismul vânzării către străini.
Liberalismul nu este atacat din exterior; este dizolvat din interior, sub aplauzele neobăsiștilor care îl populează, aplauze tehnice și grafice bine colorate.
Tragedia PNL nu este că a pierdut alegeri, ci că a pierdut sensul pentru care exista.
Între liberalismul timid, dar onest, al anilor ’90 și liberalismul neomarxizat, jupuitor al bolnavilor incurabili de azi se întinde o linie de renunțări succesive. Nici una dramatică în sine, însă toate fatale, luate împreună. Așa am ajuns acum să putem trage o linie între două puncte ale liberalismului: cel adevărat, pe care l-a susținut recent din afara PNL Crin Antonescu și dinlăuntru Rareș Bogdan și cel de tip Ceaușescu-Băsescu-Marx, întruchipat de Ilie Bolojan. Pare că punctul terminus al liberalismului postdecembrist nu e altul decât Nicolae Ceaușescu…
În final, nu adversarii au învins liberalismul românesc, ci frica liberalilor de a rămâne liberali. Frica de haos, de risc, de om. Iar un liberalism care se teme de om nu mai este liberalism, ci o formă mizerabilă de control. O dată PNL distrus o parte din poporul român - pierzătorii - au fost condamnați la lipsa oricărei speranțe democratice. Cine sunt câștigătorii? Neomarxiștii, oengeurile lui Soros, oamenii aserviți din Media, și, mai trist, ”marii” intelectuali. O spune clar Crin Antonescu răspunzîndu-i lui Cristian Tudor Popescu: “Eu sunt un învins. Dvs ați câștigat întotdeauna, și cu Iliescu, și cu Băsescu, și cu Kovesi, si cu Iohannis, și cu Nicușor Dan!”
La Ilie Bolojan, totul este decizie, mișcare. Un fel jalnic de așa-zisă eficiență. Dar toate par să se desfășoare într-o liniște administrată, ca și cum sunetul ar fi un defect al procesului. Presa e evitată. Dialogul e scurtat. Confruntarea e amânată sau înlocuită cu procedura. Curajul e livrat ca rezultat, nu ca proces.
Aici proverbul somalez devine periculos de exact. Pentru că el spune limpede: nu poți ajunge sănătos la confruntare dacă nu ai trecut prin faza auzului. Un leu pe care nu l-ai auzit nu e un leu cunoscut. E o abstracție. Iar confruntarea cu o abstracție nu produce curaj, ci rigiditate.
În nuvelă, Macomber plătește imediat. Moare exact când pare că începe să audă. Viața lui e „fericită” pentru că nu mai apucă să fie pusă sub semnul întrebării. Curajul rămâne intact tocmai pentru că nu e testat în timp.
În realitate, pericolul e altul: nu moartea, ci durata. O viață publică lungă, trăită într-o surzenie funcțională. O putere care nu se lasă atinsă de zgomot ajunge să creadă că zgomotul nu există. Că vederea urmei e suficientă. Că rezultatul scuză lipsa sunetului.
Dar urletul nu e un capriciu al mulțimii. E momentul în care realitatea se face auzită fără a cere permisiune. Nu cere soluții imediate. Cere recunoaștere. Să fie lăsat să existe.
În nuvela lui Ernest Hemingway, Macomber aude prea târziu, sunetul pe care nu-l mai auzise niciodată: frica adevărată. Nu frica de a fugi, ci frica de a se vedea pe sine așa cum este. Până atunci, totul fusese mimare — gesturi, tăceri.
Exact asta face și dl. Bolojan când refuză să vadă oamenii pe care îi distruge programatic: mimează controlul, mimează calmul, puterea, mimează curajul. Nu pentru că n-ar ști ce urmează, ci pentru că nu mai are curajul minim de a se confrunta cu realitatea pe care a produs-o.
Surzenia aceasta nu e eroică, nici pragmatică. E forma finală a fricii: aceea de a recunoaște că ai împins prea departe. Iar când sunetul apare, când masa tăcută devine prezență, nu mai e timp de explicații, nici de corecții. Ca și Macomber, dl. Bolojan descoperă atunci, într-o fracțiune de secundă, că adevărata probă de curaj nu era să continui, ci să te oprești.
Nu e doar inconștiență — deși începe de acolo. E ceva mai rece și mai periculos. O formă de orbire care nu mai e accidentală, ci stabilizată. Dl. Bolojan ajunge într-un punct în care nu mai percepe oameni, canceroși, malformați sau năpăstuiți de soartă, ci doar mase amorfe, rubrici bugetare, fluxuri abstracte. Bolnavii devin costuri, pensionarii devin presiune, salariații doar bază de taxare. Nu e ură în asta, și tocmai de aceea e mai grav. E indiferență pură, dezumanizantă, genul de stare pe care Hannah Arendt o descria ca fiind ”banalitatea răului”: nu cruzime declarată, ci absența totală a gândirii morale.
În timp, această indiferență se transformă în cinism administrativ. Dl. Bolojan ajunge să creadă că oamenii se plâng din reflex, că oboseala socială e permanentă și suportabilă, că frica de pierdere, de haos sau de instabilitate paralizează mai eficient decât orice dialog real. De aici tăcerea, evitarea presei, refuzul explicațiilor. Nu pentru că nu ar exista răspunsuri, ci pentru că apare convingerea toxică potrivit căreia nu mai e nevoie de ele. Comunicarea devine inutilă atunci când nu mai recunoști interlocutorul ca fiind egal în demnitate.
Se instalează apoi iluzia rezilienței infinite. Încă o taxă. Încă o tăiere. Încă un an. Dl. Bolojan, neomarxistul post-băsist curat mizează pe ideea că oamenii rezistă la nesfârșit, că se adaptează oricărei poveri, că vor continua să strângă din dinți oricât. Numai că societățile nu cedează gradual. Ele nu se prăbușesc încet, contabil. Se rup brusc. Nu în momentul suferinței maxime, ci atunci când apare senzația limpede că nu mai există ieșire și că nu mai e nimeni dispus să asculte.
Întrebarea dacă nu-i trece prin cap că oamenii vor ieși în stradă e firească. Răspunsul incomod e că îi trece, dar e neutralizată prin raționalizare: nu acum, nu sunt suficient de organizați, sunt prea fragmentați, îi calmăm cu ceva simbolic. Nu e prostie aici, ci aroganță structurală. Credința că frica va rămâne mereu de partea puterii, că pragul nu va fi atins niciodată.
Doar că acel prag există, iar puterea nu-l vede aproape niciodată. Pentru că nu mai aude. Pentru că a încetat să mai vadă. Pentru că legitimitatea nu mai e percepută ca o relație vie, ci ca un drept administrativ. Oamenii nu ies în stradă ca urmare a unui calcul rece, ci ca reflex de supraviețuire colectivă. Nu liderii provoacă ruptura, ci sentimentul difuz, insuportabil, că nu mai au nimic de pierdut.
Iar când se întâmplă, nu mai e vorba de revendicări. Nu mai e negociere. E doar constatarea tăcută că frica și-a schimbat tabăra.
Așa-zișilor lideri oengisto-neomarxiști le lipsește curajul. Nomarxismul lui Soros i-a făcut incapabili să suporte frica în ordinea ei firească.
Pentru ei nu există lideri care nu fug nici înainte, nici înapoi, care nu sar peste etape și care știu că a conduce înseamnă, uneori, să stai pe loc și să asculți ceva ce nu-ți place. Dar acest fel de lideri aparțin conservatorismului, pe care ei, globaliștii îi detestă…
Dar există un moment în care nu mai vorbim de neatenție sau lipsă de empatie, ci de inconștiență funcțională: puterea știe că apasă prea tare, dar continuă pentru că nu mai are alt limbaj decât constrângerea. E ca un medic care vede pacientul slăbind sub tratament, dar crește doza fiindcă protocolul cere „încă puțin”.
În acest punct, guvernarea nu mai e politică, ci automatism. În acel moment oamenii nu „ies” în stradă, ei ”se adună”.
Dl. Bolojan șef peste neomarxiștii din guvern își imaginează revolta ca pe un eveniment organizat, previzibil, anunțat. În realitate, ieșirea în stradă nu e o decizie rațională, ci un reflex de supraviețuire colectivă. Nu liderii o produc, cum spuneam, ci faptul că „nu mai e nimic de pierdut”. Aici apare ruptura descrisă încă din secolul XIX de Gustave Le Bon: masele nu se mișcă din convingere ideologică, ci din contagiune emoțională. Un prag invizibil e depășit, iar frica — exact frica pe care puterea o exploatează — se mută de partea cealaltă.
Așa vine momentul pe care dl. Bolojan nu-l vede niciodată, în care puterea cade nu pentru că a fost prea dură, ci pentru că a fost mută. Pentru că a refuzat să audă, să vadă, să recunoască. Exact ca nefericitul Francis Macomber înainte de a auzi acel sunet necunoscut — frica adevărată — care nu mai poate fi gestionată.
Când oamenii ies în stradă, ei nu mai cer, ei constată.
Proverbul somalez nu idealizează frica. O respectă. O pune la locul ei. Cine o elimină din proces nu obține curaj, ci o formă de tăcere autoritară. Iar tăcerea, oricât de eficientă este, nu ține loc de pavăză.
Leul nu dispare dacă nu-l auzi. Doar devine mai greu de recunoscut când, în cele din urmă, e prea aproape.
Recomandările noastre
4 comentarii
Trebuie să fii autentificat pentru a lăsa un comentariu.
Tavi-Bacsi, Tavi-Bacsi
Scrii din minte sau cu cracii?
PNL nu mai este nici național, nici liberal.
"Național" vine de la acel "prin noi înșine" al lui Brătianu. PNL de astăzi are filosofia vagonului : "mă lipesc de o locomotivă și unde mă va duce acolo voi ajunge".
Liberalismul are ca scop protecția prin proprietate a omului simplu. PNL de astăzi jupoaie omul simplu, in ideea de a-l face vulnerabil, de a-l deposeda de orice mijloc care i-ar asigura o protecție în fața abuzurilor.
Pentru Adam Smith - cel care a pus piatra de temelie a liberalismului - etica și economia alcătuiesc un tot unitar. In Avuția Națiunilor, el avertizează, fără echivoc, asupra consecințelor perverse și nefaste ale acumulării averilor pe căi imorale. Filosofia economică a PNL de astăzi se reduce jocul cu sumă nulă : acumularea bogăției se poate face numai prin sărăcirea vecinilor.
Bai, tăticu’, de ce
nu mergi tu lângă Putin, căci, acolo, nu-i întristare nici suspin?
Și mai ușor cu Soros, vezi câți așa ziși “formatori de opinie” s-au dedulcit la darurile lui Soros. Așa ca , las-o mai moale…
Cât de penibil poți să fii! De regulă nu te citesc, fiindcă articolele tale îmi produc greață. De data asta am făcut o excepție, am vrut să văd până unde poți să mergi. Este ultima dată. Asta este libertatea cuvântului, nu avem ce face.