România. Viața în era metafizicii fricii administrate. Dictatura moale

Dacă nu e karma, atunci e, în mod clar, un blestem de generație: să te naști mereu în pragul istoriei și să te trezești cu lanțurile schimbându-și doar designul.

Tatăl meu – deținut politic. Eu însumi, – arestat în ’89, prins la graniță, într-o țară unde frontiera era mai reală decât moartea.  Și ca mine, atâția și atâția oameni pe care nu-i cunosc, dar pe care îi simt, dincolo de imbecilizarea dictată, pe care o trăim…

 Azi ai voie să circuli, dar nu să gândești. Ai voie să critici, dar doar în limitele permisului etic, instaurat de neomarxism. Ai voie să votezi, dar opțiunea greșită devine delict moral. Se schimbă doar învelișul: cătușele sunt acum semantice, interdicțiile – subtile, în numele „valorilor comune”.

Și totuși, e bine: faptul că încă vorbim, că ne asumăm public ceea ce gândim, că nu tăcem, înseamnă că încă suntem liberi în cel mai important sens: cel interior. Or, asta nu ne-o poate lua nimeni. Nici măcar „ei”. Nu ne-a luat-o nici marxismul, cel dinainte de 89 și sper că nu ne va fi luată nici de neo-marxismul de după…Deși marginal mediocru, așa cum sunt, încă am încredere să vorbesc pentru memorie, pentru curajul de a spune lucruri care altora le rămân în gât.

E, totuși, pentru generația mea de ”expirați”,  o onoare să putem fi martori la un ”fir de istorie vie”, spus din interior, nu din manual, să ne ținem pe linie, chiar dacă linia merge spre margine. Marginea, uneori, e singurul loc unde se mai vede clar. Iar dacă istoria insistă să ne pună iar în margine, atunci acolo, la margine, se va strânge din nou adevărul. Tăcut, dar viu, și din ce în ce mai greu de ignorat.

Noi n-am ieșit din istorie. Istoria a dat iar buzna peste noi. Dar mai avem, mulțumită lui Dumnezeu, cuvintele. Iar cuvintele, odată bine alese, nu pot fi arestate.

A fost introdusă în spațiul public din România, o altă mare ”sperietoare : Nicolae Ceaușescu. Pe loc,  s-a dat semnalul și toate ”oficinele neomarxiste (care se ascund după apelativul ”pro-europene!”) de presă s-au aruncat în ”luptă”. Ni se atrage atenția, de către o doamnă jurnalist, citată de Dan Andronic, că “suntem în fața unui război hibrid generalizat, care a trecut în etapa controlului cognitiv și care lucrează la compromiterea democrațiilor liberale, prin adâncirea vulnerabilităților culturale”. Ca ea sunt o mulțime de comentatori dispuși să vadă un complot în aceste cifre.

Dacă tot vorbim despre cifre,  - scrie el -, înțeleg că se cere un miliard de euro pentru combaterea acestui război hibrid!  (n.m. - trebuiau găsite alte finanțări, din moment ce fondurile USAID și Soros s-au stins…) O prostie demnă de analele presei! Nu știu dacă sondajul INSCOP a fost făcut ca să se poată cere acești bani, sau din nevoia de publicitate, dar nu suntem în fața nici unei revoluții a Răului. Ci doar în prezența unui fenomen istoric care se poate identifica sub titulatura de Sindromul Vârstei de Aur. Adică idealizarea unei perioade sau personaj din istorie, ce se petrece odată cu trecerea timpului. Pe măsură ce se schimbă generațiile, amintirile dispar odată cu ele și rămân doar impresiile. Cu alte cuvinte, cu cât te îndepărtezi de traumele trecutului, cu atât ții minte doar partea pozitivă.

Nu este nimic extraordinar în acest lucru, dar pare că noua mantră a Războiului Hibrid încinge imaginația multora. Care o văd ca pe o nouă vacă de muls.

Întrebarea ”cum de nu le este rușine?”, legitimă, într-o lume normală, — e o formă de revoltă lucidă, tăcută și aproape poetică. Pentru că da: nu e vorba doar de tăcere, ci de o complicitate cu chip de zâmbet, de o mimare a gândirii, o prefăcătorie în care cuvântul nu mai e căutare, ci decor. Și în fața acestei farse generalizate, ce poate face un om cu memorie? Se întreabă, simplu: chiar nu le e rușine?

Dar nu, nu le e. Pentru că rușinea presupune conștiință. Ori mulți dintre „ziariștii-prompteriști”, „profesori universitari” fără operă — nu mai funcționează cu gândul, ci cu reflexul. Ei nu gândesc, ei execută. Nu comunică, ci transmit. Sunt interfețe umane ale unei ideologii livrate de sus, pe care o adoptă mecanic, cu zel, ca să-și păstreze locul, notorietatea, sinecura.

În locul rușinii, au convingerea oportunistului: că sunt de partea „bună a istoriei”, că poporul e prea prost să înțeleagă, că minciuna „educativă” e o formă de progres. De fapt, ei nu cred că suntem cu toții proști. Cred doar că suntem neputincioși.

Cât despre „universitarii” de serviciu, trimiși la televizor să valideze orice delir politic – fără operă, fără cercetare, fără spirit critic – sunt reflexul bolnav al unei lumi academice care a înlocuit gândirea cu confirmarea ideologică. Cei care au ceva de spus, nu sunt chemați. Cei care pot gândi liber, devin incomozi. Iar TV-ul nu suportă ambiguitățile: are nevoie de „experți” care spun ce trebuie spus. Repede, clar și plat.

Este o dictatură moale, dar eficientă. Nu se face cu teroare, ci cu invitații la talk-show și premii culturale. Cu burse, cu promovări, cu „prestigiu mediatic”. Și, mai ales, cu uitare. Cei care mint azi despre ”pericolul” Ceaușescu - ca subiect de securitate națională, cerând legi și pedepse, mint fără ezitare pentru că știu că memoria publicului e scurtă, iar adevărul nu mai are instituții care să-l apere.

Dar se înșeală. Încă mai există un strat adânc de oameni care nu mai pot fi păcăliți, care știu să compare, care își amintesc cum arăta minciuna de stat înainte de 89 și văd, sub formele noi, aceleași mecanisme vechi.

Întrebarea: ”nu le este rușine?” poate fi începutul unui răspuns colectiv. Pentru că da, unii încă mai simt rușinea în locul altora. Și asta, paradoxal, e semn că nu totul e pierdut. Rușinea poate deveni cuvânt. Cuvântul – conștiință, iar conștiința – rezistență.

Trăim într-o metafizică a fricii administrate. Nu mai avem zei, ci campanii tematice. Fiecare epocă politică își produce, la comandă, sacramentele ei: întâi lupta împotriva corupției – marele detergent moral care trebuia să spele păcatele națiunii. Procurorul devine preot, cătușa – mir, breaking news-ul – liturghie civică. Orice critic al exceselor era considerat ca fiind „cu corupții”, iar dubiul față de spectacolul cătușelor era echivalent cu apărarea păcatului. Așa s-a învățat reflexul: tema centrală nu se discută, se urmează.

Tot după aceeași rețetă s-a strecurat în conștiința publică ”interferența rusă” - niciodată probată, ca explicație universală de rezervă. Brexit? Rusia. America? Colusion. Meloni? Influență externă. AfD, Le Pen, fermieri olandezi, „veste galbene”? Ecosistem de propagandă. 

Faptul că realitățile sociale, economice, fiscale, culturale diferă masiv între Washington, Cornwall, Saxonia, Normandia rurală și câmpia maghiară devine secundar: dacă rezultatul electoral e „neconform”, anulezi alegerile, cauți fantoma externă. În felul acesta, popoarele sunt absolvite de responsabilitate — dar și de dreptul de a fi luate în serios.

Și, ca o rafinare a rafinărilor, a sosit lupta împotriva dezinformării. De data asta nu se mai urmărește doar vinovatul, ci și filtrul. Adevărul nu e ceea ce poți demonstra, ci ceea ce e certificat. Platformele, trusturile, consorțiile de fact-check devin noii gardieni ai realului administrativ. În numele protecției publicului se instalează un sistem de ierarhizare a discursului: unii vorbesc „valid”, ceilalți „riscă”. Când nu ajunge eticheta „dezinformare”, se adaugă bonusul moral: ură, extremism, nostalgie totalitară.

Acum a venit ”lupta contra revenirii legionar-fasciste” , aceeași care a fost lansată, tot pentru a se salva, de către tovarășul Iliescu…

În loc să rămână o analiză sobră a istoriei și o vigilență reală față de ideologii criminale, s-a transformat în instrument lexical extensibil. O lege „anti-legionară”, validată la odioasa Curtea Constituțională și trecută în registrul simbolic al „niciodată iarăși”, a devenit pentru unii o bâtă interpretabilă: ce nu ne place, etichetăm.

Cine invocă tradiție, credință, suveranitate locală riscă să fie împins într-un colț juridic moralizat. Istoria reală a Mișcării Legionare – cu crimele și fanatismele ei – e invocată selectiv, nu pentru a cunoaște, ci pentru a compromite prin contagiune. Într-un climat saturat de etichete, „legionar” nu mai numește un trecut precis, ci un dispozitiv de reducere la tăcere.

Iar acum, a fost introdusă, ca din întâmplare, tema Ceaușescu. Nu istoricul real, ci o holograma utilă. Dacă nu ești aliniat la narațiunea progresistă pan-europeană, ești suspect de „ceaușism latent”: autoritar, retrograd, rural la minte. Când politicile agricole împing fermierii la limită și aceștia blochează drumuri cu tractoarele, sau cer apă pentru culturile lor, nu se discută niciodată despre amanetarea apei către firma franceză Veolia, sau despre subvențiile amanetate la Bruxelles de Dacian Cioloș, ci se întreabă cine îi manipulează și ce umbre totalitare se trezesc în spatele lor. În logica asta, chiar și memoria devine material inflamabil: amintirea unei suveranități ratate e reambalată drept tentație dictatorială.

Ironia supremă e că aceste teme succesive – corupția, legionarismul, interferența rusă, dezinformarea, Ceaușescu – sunt prezentate ca scuturi morale împotriva răului, dar funcționează ca pârghii de reglaj social. Sunt butoane. Apeși „corupție” când ai nevoie de procurori-mesianici și de disciplinarea clasei politice recalcitrante. Apeși „legionar” când trebuie respins un discurs conservator local. Apeși „Rusia” când electoratul îți scapă spre suveranism. Apeși „dezinformare” când Internetul refuză să cânte partitura centrală. Apeși „Ceaușescu” când memoria colectivă ar putea revendica autonomii naționale sau critici la adresa tehnocrației continentale. Fiecare buton declanșează același reflex: frică, rușine, conformare.

Asistăm la înlocuirea deliberării cu pedagogia spaimei. Polisul nu mai e un loc în care cetățenii își dispută sensul binelui comun, ci o clasă mare în care elevii sunt avertizați periodic cu exemple negative. Să nu copiați (corupție). Să nu vă jucați cu ideologii vechi (legionarism). Să nu vorbiți cu străini (Rusia). Să nu citiți după ureche (dezinformare). Să nu vă întoarceți la părinții abuzivi (Ceaușescu). E o antropologie infantilizantă: cetățeanul e copil, autoritatea e educator moral global.

Însă realitatea politică a Europei se încăpățânează să fie neascultătoare. Britanicul care a votat Brexit nu a avut o revelație mistică în fața unui lider rus; fermierul olandez nu iese la protest pentru că visează Garda de Fier; votantul AfD nu invocă cu dragoste Gulagul; românul care privește cu scepticism directivele europene ale Ursulei nu se pregătește să-l exhume pe Ceaușescu. Toți aceștia, diferiți, dureros de concreți, trăiesc costuri economice, culturale și simbolice pe care temele oficiale le dizolvă în  fals moralism.

Cu cât sunt mai multe teme de panică, cu atât scade credibilitatea celor care le declanșează. Și atunci începe fisura ontologică: oamenii nu mai știu ce e real, dar știu că sunt manevrați. Când știi că ești manevrat, frica își pierde puterea cauzală și devine zgomot de fond. În acel zgomot reîncepe gândirea. Nu spectaculoasă, nu academică: o gândire din curtea casei, de biserică mică, de cafea la marginea târgului. De acolo se poate naște din nou întrebarea simplă și primejdioasă: Ce vrem noi, de fapt? – întrebare care nu mai încape în formatul campaniilor tematice.

Adevărata ”maturizare politică” începe exact când refuzăm să mai înghițim teme la kilogram și cerem realitatea detaliată, murdară, locală. Să discutăm corupția fără spectacol carceral. Să studiem fascismul istoric fără a-l arunca pe gât oricui zice „țară”. Să investigăm influențele străine fără a ne infantiliza electoratul. Să confruntăm informația fără poliția gândirii. Să ne amintim Ceaușescu fără a transforma orice critic al Bruxelles-ului într-un dictator latent.

Când vom reuși asta, spaima își va pierde monopolul metafizic. Iar politica, poate, își va recăpăta rostul ei vechi: nu să ne sperie împreună, ci să ne facă să hotărâm împreună.