În Occident există obiceiul de a considera relaţiile politice determinate de motive de morală şi de oportunităţi, dar şi de prudenţă atunci când este implicată tema violenţei şi limbajul incitării care duce la măcelărirea unor nevinovaţi.
În editorialul său Fiamma Nirenstein scrie: Dar pentru lumea islamică extremă nu e aşa, iar pentru Turcia lui Edogan este o mare oportunitate istorică de a folosi armele ideologice cele mai obscure şi distrugătoare pentru a deveni principele renaşterii Imperiului Otoman. Preşedintele Erdogan se chinuie să intre în cărţile de istorie că a răsturnat definitiv Turcia inventată de Kemal Ataturk: aceea de a fi puntea de echilibru între marea lume islamică, adică 1,8 miliarde de persoane şi cea ebraică-creştină occidenală pentru o lume mai bună.
Folosirea pumnalului cu două tăişuri al ideologiei dusă la extrem, încarnată de organizaţia sa, Alianţa Musulmană, al cărui şef este, face parte din doctrina care-l mişcă pe Erdogan şi-l face să fie, de fapt, cel mai bun punct de referinţă al lumii teroriste. Noul măcel de la Nisa este un măcel ideologico-religios, iar un pol cu siguranţă este incitarea cu care Erdogan a bombardat Franţa şi pe Macron, care nu e întâmplătoare, ci strategică, chiar dacă nu poate fi acuzat de terorism în mod direct, se arată în editorial.
Trei chestiuni definesc acţiunea lui Erdogan
1- aceea internă, unde există o gravă suferinţă economică şi structurală, restricţii dictatoriale asupra presei, ideilor, femeilor, libertatea religioasă (creştinii au fugit aproape toţi);
2- chestiunea internaţională unde Erdogan duce câte un război pe lună în diferite zone, mutând furia sa hegemonică pe spaţiul Ummah, adică locurile fizice care în mintea sa şi aceea a Islamului extrem, inclusiv Isis, dar şi a ayatolahilor şiiţi, trebuie să devină domeniu islamic absolut; în sfârşit, a 3-a chestiune este aceea a jocului perfid, acela care implică grupurile teroriste, de la Al Qaeda, la Isis, până la Hamas şi Hezbolah, cu întâlniri, mutări, finanţări, arme.
E greu să ignori că Erdogan a ameninţat direct şi în repetate rânduri Franţa şi pe Macron în aceste luni cu multiple atacuri teroriste, în timp ce războaiele sale cu propria armată se extindeau în Siria, Armenia, Libia, Grecia şi Cipru, cu atacuri şi promisiuni de pedepsire şi a Israelului sau a ţărilor moderate. Ameninţare şi asupra Franţei, care a apărat libertatea de expresie şi înainte şi după decapitarea monstruoasă petrecută şi cu care Erdogan înfruntă Europa: dacă nu faceţi cum spun eu, deschid graniţele transfugilor sirieni găzduiţi, aici, la mine şi ştiţi foarte bine că pot crea multe alte probleme.
Erdogan foloseşte arma incitării: cuvintele nu sunt doar pietre, sunt cuţite, sunt mitraliere
Pe 13 septembrie o manifestaţie la Istanbul îl avertiza pe Macron şi pe francezi că „vor plăti un preţ scump”, fiindcă i-a apărat pe cei de la Charlie Hebdo.
Şi cu acest bagaj de teamă pe care o inspiră, Erdogan (care a uitat istoria inumană şi cu tendinţe de sclavagism a vechiului Imperiu Otoman) continuă să-şi joace cartea otrăvită. Împotriva acestui risc de pace Erdogan continuă să răspândească ura în conştiinţe. Dar astăzi are mulţi opozanţi chiar la el acasă, chestiune care nu se petrecea în trecut. Având în vedere că Europa se teme, să vedem dacă Islamul moderat va fi mai curajos să-l înfrunte, scrie Fiamma Nirenstein pentru Il Giornale.
Recomandările noastre
