S-au aflat date incredibile despre imprecizia cu care identifică STS un apel de ajutor, mașinărie din care generalii și-au tras averi considerabile, despre lehamitea cu care au tratat polițiștii de la Caracal atît plîngerea tatălui, cît și apelul telefonic al Alexandrei, despre lipsa de profesionalism a procurorului activist de la Caracal , unul dintre premiații lui Kovesi, despre alte bîlbîieli ale autorităților în îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Situația se schimbă radical cînd vine vorba de identificarea cauzelor și, evident, în funcție de asta, de identificarea soluțiilor. În politică, nu numai în cea din democrație, identificarea soluțiilor juste, cele blagoslovite cu sloganul Să nu se mai repete! depinde crucial de identificarea corectă a cauzelor.

După opinia mea, principala cauză trimite la o realitate definitorie a instituțiilor românești din ultima vreme, cu precădere ale instituțiilor de forță, create în democrație pentru a sluji cetățeanul, ajunse după 14 ani de trecere acestor instituții sub autoritatea unui singur om – Președintele- să slujească familia prezidențială pînă la nivelul de cărat coșnița cuconiței:

Totala lipsă de profesionalism, urmare a promovării altfel decît pe merit.

Principalul aspect al acestei slăbiciuni rămâne:

Lucrul de mîntuială, potrivit învățăturii Merge și așa.

Sloganul campaniei electorale a lui Klaus Iohannis a sedus alegătorii (inclusiv pe mine) prin fixarea exactă a ceea ce avea și are nevoie România pentru a parveni la lumea civilizației:

Lucrul bine făcut.

În nenumărate rînduri, am citat din marii noștri publiciști deosebirea dintre români și occidentali.

Occidentalii și-au făurit și consolidat Cultul Lucrului bine făcut.

Românii nu dau doi bani pe lucrul bine făcut.

Ce înseamnă Lucru bine făcut?

Înseamnă că orice individ trebuie săși îndeplinească exemplar sarcinile care-i revin din fișa locului de muncă. Dacă e cizmar, să-și facă un țel al vieții din a repara perfect încălțări. Dacă e funcționar la ghișeu, să-și facă un țel al vieții din a fi corect, onorabil, politicos cu publicul. Dacă e președinte să se dea de ceasul morții să-și îndeplinească bine responsabilitățile. Dacă e procuror să n-aibă somn pînă nu află și probează adevărul într-o anchetă penală.

În cazul Caracal ne-am confruntat cu lucrul de mîntuială.

Polițiștii cărora tatăl Alexandrei li s-a plîns de dispariția fetei au mihohotit porcește insinuînd că fata a plecat să facă sex.

Agentul care a primit apelul fetei l-a tratat cu sictir.

Lucrătorii STS au dat și ei niște locații la întîmplare, plictisiți de gîndul că trebuie să rezolve urgent o problemă.

Procurorul premiat de Codruța Kovesi și-a pitit lehamitea sub pretextul că legea nu permitea percheziția decît după ora șase dimineața.

Ce rost avea să se iuțească în toiul nopții?

Toți cei care au analizat Cazul au trecut cu vederea o realitate care explică tot ce s-a întîmplat:

Realitatea unui orășel de provincie, departe de buricul Bucureștilor.

Aici, în provincie, se găsesc toate slăbiciunile funcționarilor publici:

Lipsa de chef de muncă, înlocuirea creativității cu tradiționala rutină, crasa nepricepere, prostia vecină cu imbecilitatea, șperțul, complicitatea cu infractorii.

Aceste slăbiciuni ale administrației românești în general primesc un accent dramatic în cazul provinciei prin numirea și promovarea nu după competență, profesionalism, inteligență, ci după cumetrii, clientelism politic, apartenența la un clan.

Mult mai grav, aici în provincie se manifestă mult mai puternic decît la Centru un nărav nenorocit al funcționarului român, amintind izbitor de cel al funcționarului din Rusia lui Gogol: Disprețul față de simplul cetățean considerat ca aparținînd subordonaților, în paralel cu slugărnicia față de cel puternic.

Asta deoarece provincia se află sub puterea absolută a baronilor locali ai diferitelor partide.

Principala cauză stă așadar, în lipsa de profesionalism a celor plătiți să fie în slujba cetățeanului. În conceptul de profesionist intră, cu toate datele de esență, obsesia lucrului bine făcut. Evident, lucrul bine făcut presupune nu numai conștiința îndatoririlor profesionale, dar și capacitatea de a face față cu brio cerințelor meseriei.

În cazul de la Caracal s-a manifestat, cu o violență dată de faptul că era vorba de vieți, lipsa de profesionalism din instituțiile de forță ale României de azi, și din instituțiile românești în general. De altfel, aceasta a fost și semnificația comentariilor din presa occidentală. Am văzut în direct, duminică dimineața, la emisiunea de la BBC, relatarea dedicată Cazului. Accentul n-a fost pus pe crime. Din acest punct de vedere, cel puțin pînă la ora actuală, criminalul de la Caracal e biet copil față de criminalii în serie din Occident. Accentul a fost pus pe incompetența instituțiilor, pe imbecilitatea unui Sistem în care o tînără apelează de trei ori la 112 și cu toate acestea intervenția a fost tărăgănată.

Au sesizat politicienii adevăratele cauze ale Cazului de la Caracal?

Cum se întîmplă de obicei în postdecembrism, politrucii au văzut cauzele în funcție de ochelarii lor electorali. Viorica Dăncilă a făcut caz de blîndețea pedepselor în privința violatorilor, pedofililor. Drept urmare soluțiile oferite au constat într-un referendum menit a stabili dacă pot fi înăsprite pedepsele. O fantezie politrucă.

În Cazul de la Caracal, problema stă nu în spaima față de pedeapsă (cine e ca Dinică nu va fi oprit nici de pedeapsa cu moartea), ci în imbecilitatea instituțiilor însărcinate cu salvarea Alexandrei.

Klaus Iohannis a fost mai jalnic ca niciodată în cei cinci ani de mandat. Supărat c-a trebuit să-și întrerupă bronzatul de la Viloiul de Protocol, el a apelat la deja plicticoasele sale clișee: PSD e de vină pentru că a luat cu asalt justiția.

Soluția propusă?

Să leșini înainte de a o auzi!

Cică PSD să renunțe la modificările Codurilor Justiției.

Nu-ți vine să crezi urechilor.

Într-un moment de emoție națională, cînd tot mai multe voci invocă disoluția Statului, pretext pentru revenirea la dictatura instituțiilor de forță, la încălcarea drepturilor omului, șeful statului, candidat la un nou mandat de somnolență binefăcătoare, vede soluția în renunțarea la modificările în domeniul Justiției!

Pare un text scris de generalii de la SRI cu sprijinul coloneilor din presă. La Caracal s-a manifestat punerea la îndoială a dictaturii de 14 ani a instituțiilor de forță. Soluția?

Revenirea la Protocoale (ce elogii cu cîntec le înălța într-una din serile trecute Traian Băsescu), crearea posibilității ca procurorii să încalce Constituția.

E soluția oferită și de partidul politic al Serviciilor, pe numele său USR.

Las deoparte faptul că așa zisul candidat la președinția României, Dan Barna, n-a schițat nici măcar un scîncet față de Cazul Caracal.

De ce?

L-ar fi obligat să-l critice pe Klaus Iohannis ( în definitiv așa trebuie să procedeze cineva care pretinde să-i ia locul actualului) pentru protecția acordată șefului STS.

Cînd vine vorba de Klaus Iohannis, Dan Barna se scapă pe el de frică să nu-l supere pe cel cu care s-ar afla, cel puțin teoretic, în competiție.

Nu de alta, dar Klaus Iohannis, ca șef al Serviciilor, e și Șeful lui Dan Barna. USR se vrea un partid antiSistem, un partid care denunță clasa politică postdecembristă.

Ce ocazie era Cazul de la Sibiu pentru a denunța public efectele nenorocite ale clientelismului politic, ale cumetriilor, care-și spun cuvîntul în angajarea și promovarea în instituțiile de stat! În locul acestui rechizitoriu, așteptat de la un partid care se vrea ducînd o Altfel de politică, ne-am trezit cu pledoarii securistice în favoarea întăririi controlului exercitat de Servicii, a suplimentării sumelor de la buget pentru generalii care ar fi trebuit să fie civili. Observînd concordanța USR cu ofițerii acoperiți din politică și din presă, semnalăm uriașa gogoașă diversionistă, pusă la cale de generalii din Servicii, prin care un partid politic e prezentat drept adept al unui altfel de Politică, în timp ce el, partidul respectiv, e în realitate un instrument al Serviciilor pentru rezolvarea intereselor lor politice, între care la loc de frunte se situează asigurarea fără probleme a unui nou mandat pentru Jupînul de la Cotroceni.

Cauza principală în Cazul de la Caracal e dispariția meritocrației din România ultimilor ani.

Soluția ar fi fixarea meritocrației drept Proiect de țară.

Un proiect care-și așteaptă autorul, în persoana unui candidat la Președinție.

Te-ar putea interesa și: