Obisnuinta e un pacat insidios si parsiv. Ea ni se infasoara usor pe suflet si minte, ca un abur de care nu-ti vine sau nu poti sa te desparti.
Iar cand memoria da rateuri, obisnuinta se instaleaza parca mai comod. Ne-am deprins atat de lesne sa vorbim liber, fara constrangeri si precautii, incat am ajuns sa credem ca asa a fost dintotdeauna. Ei bine, n-a fost. Pentru cine a avut ochi si urechi, Emil Gradinescu a spus-o saptamana trecuta pe TVR 2, la „Replay”, un serial de evocare sportiva mai putin comentat decat s-ar cuveni.
Nu stiu cati au vazut episodul si i-au cantarit miza reala. Gradinescu a vorbit despre Steaua din 1986 si despre finala Cupei Campionilor Europeni castigata impotriva Barcelonei. A facut introducerea, dupa care s-a retras, lasand loc imaginilor si cuvintelor din arhiva. Sa nu uitam, era vorba de cea mai mare isprava fotbalistica a Romaniei. Si in acelasi timp de apogeul dictaturii ceausiste.
A urmat o coborare in cenusiul deprimant al anilor 1980. Steaua batuse la Sevilla, dar nu se putea bucura in voie. Victoria trebuia dedicata - si nu oricui. Fiecare succes trebuia insotit de o temenea omagiala, de o genuflexiune ideologica. Politrucii vegheau si aveau grija ca scenariul sa fie respectat cu strictete, pana la ultima silaba a celei din urma fraze elogioase.
De la antrenor la fundas si de la presedintele clubului la cel al sectiei de fotbal, toti au fost invitati sa agate succesul sportiv la brelocul politic. O victorie de toata frumusetea era confiscata din sufletul publicului si trecuta in patrimoniul comunist. Belodedici si Balint, Stoica si Boloni, Duckadam si Barbulescu aflau cu ocazia asta ca nu castigasera trofeul pentru ei si pentru suporteri, ci pentru partid si guvern. Caci ordinul suna fara echivoc: Cupa Campionilor trebuia dedicata implinirii a 65 de ani de la crearea PCR.
Un partid obisnuit sa fraudeze alegeri nu putea sa aiba probleme la fraudarea sentimentelor. Masluirea emotiilor si minciuna pe fata au palmuit obrajii unor oameni a caror singura vina era ca dobandisera un trofeu si fusesera asteptati pe aeroport de o multime de entuziasti in inima intunericului. I-am auzit din nou la microfon pe Emeric Ienei si pe Ion Alecsandrescu, imbiati de comentatorii de atunci sa inchine Cupa cui n-o merita.
I-am vazut multumind pentru conditii, mimand recunostinta, laudand aportul decisiv al partidului. Am ghicit dincolo de glasurile lor o jena nerostita, o tristete fara ecou. Erau actori care jucau intr-o drama absurda, isi spuneau replicile cu ochii in camera si se straduiau sa mascheze jignirea care le sapase brazde in inimi. Vorbeau despre o bucurie rechizitionata de fapt in scopuri propagandistice, despre un vis furat, despre o sarbatoare rapita. Trecusera trei ani de cand Cristian Topescu sfidase embargoul ideologic la un Suedia-Romania de la Stockholm si fusese evacuat din peisaj fara explicatii.
Asa a fost atunci, despre asta ne-a vorbit Emil Gradinescu la „Replay”. Acum e altfel, desigur. Acum aratam cu degetul, strambam din nas, criticam, aplaudam (destul de rar, ce-i drept) si inchidem sonorul cand comentariul ni se pare bont, agramat sau lanced. E logic s-o facem. Insa cred ca ar trebui ca din cand in cand sa vizitam subsolurile imunde de genul celui prin care ne-a calauzit Emil saptamana trecuta.
Sa ne aducem aminte cum a fost - daca nu din alt motiv, macar ca sa ne putem bucura cu adevarat de ceea ce este. Cu binele te obisnuiesti rapid, fara conditii. E frumos sa traiesti un campionat mondial de handbal in comentariul Cristinei Varzaru si al lui Radu Naum. Totul e sa nu uiti ca pentru firescul din vorbele lor a fost nevoie ca acum 18 ani sa moara oameni.
P.S. Pe 15 decembrie, la stirile de seara de la TVR 1, s-a vorbit despre inceputul miscarii de protest timisorene din 1989. S-a pomenit de casa pastorului Tokes Laszlo si de oamenii stransi acolo, dar - stupoare! - imaginile pe care le-a insotit textul au fost de la Bucuresti, de la mineriada din iunie 1990. Confuzia a persistat cand reporterul s-a intretinut cu presedintele Societatii Timisoara, ziaristul Florian Mihalcea, prezentat in josul ecranului drept Vasile Docea. Uneori neglijenta poate fi mai ofensatoare decat sudalma.
Recomandările noastre
