Evocările lui Dan Ciachir au forţa madlenei lui Proust. Teleportarea este instantanee. Vrajă, dar și o perfectă stăpânire a scriiturii. Un stil incofundabil, în care te afunzi cu voluptatea unui picior gol într-un covor gros de Cașmir.
Te trezeşti brusc la intersecţia dintre Calea Victoriei şi Ştirbey Vodă, lângă "borcanul" de unde miliţianul schimbă manual culorile semafoarelor.
Iubitele de altădată cu nume suave: Electra, Lancia, Bel Air
Inutil. Bulevardele sunt goale. La lungi răstimpuri, zăreşti silueta elansată a vreunui Jaguar cu spiţe la roţi, aşa cum avea Roger Moore în serialul"Sfântul", sau vreo Lancia Zagato, a vreunui turist italian cazat la Lido sau Ambasador. Suntem în Bucureştii anilor ’63 - ’64 şi viaţa e frumoasă. Dezgheţul începuse şi oraşul mirosea a primăvară şi a Occident.
"Şi noaptea asta va trece!" este titlul noului volum al lui Dan Ciachir, tipărit ca de obicei, în condiţii grafice excelente, la editura Timpul.
Prima parte a cărţii e dedicată marii dragoste a autorului, maşinile de altădată. Mirabilă pasiune pentru cineva care nu a avut niciodată maşină. Nici măcar carnet de conducere. Într-adevăr, omul nostru a condus puţin – într-o perioadă în care condusul fără carnet nu era infracţiune, ci contravenţie – dar a iubit mult.
Nefiind nici proprietar de automobil, nici şofer cu acte, nu a cunoscut partea neplăcută a pasiunii sale: accidente, reparaţii, piese de schimb. A rămas cu partea luminoasă a iubirii sale: cursele pe şoselele goale, în câte o escapadă pe Valea Prahovei sau la Târgovişte. Ori pur şi simplu cu admiraţia faţă de o maşină, după care întorci capul pe stradă ca după o femeie frumoasă. Te bucuri şi pleci mai departe, fluierând cu mâinile în buzunare şi gulerul ridicat.
Într-o vreme în care producătorii au renunţat să-şi boteze creaţiile, numindu-le inept, an de an, "noul Golf" sau "noul 308", Dan Ciachir invocă numele pasiunilor sale din tinereţe, conştient de efectul de vrajă pe care îl produc asupra cititorului: Buick Electra, Chevrolet Bel Air, Mercury, Rambler, Nash.
La Dan Ciachir, "maşinile de altădată" sunt adevărate personaje. Ele fac pereche cu cele umane, în tablouri fermecătoare, ca acesta: "În 1966 a venit la Bucureşti Marina Vlady, fiica unor emigranţi ruşi stabiliţi la Paris, care interpreta rolul Monei în ecranizarea piesei ‘Steaua fără nume’ de Mihail Sebastian. A făcut o pasiune pentru actorul Cristea Avram, consacrat, în 1960, ca partener al Silviei Popovici, de filmul ‘Darclée’. Marina Vlady, care l-a luat apoi la Paris pe Cristea Avram, avea pe atunci 28 de ani şi apărea uneori cu o eşarfă de mătase la gât la volanul unei maşini americane decapotabile, dinspre hotelul ‘Nord’, unde locuia, pe Calea Griviţei, cu noul său prieten de inimă alături. Sau conducea el, cu capul lăsat pe spate; pe bancheta posterioară a Chevroletului cu două uşi şi aripi evazate, stăteau alte două-trei persoane, prieteni ai cuplului, bine dispuse."
A doua parte a cărţii, "Şi noaptea asta va trece", dă şi titlul cărţii, după un vers al lui Ungaretti. Dan Ciachir povesteşte plecarea sa "la post", după ce termină Filologia, în 1976. Cariera de profesor nu-l interesează, el vrea să devină scriitor. Nu se sinchiseşte prea mult unde va fi repartizat, de vreme ce e hotărât să se întoarcă grabnic. Aşa alege Crişan, în buricul Deltei.
Savoarea evocărilor o face permanenta translaţie între Bucureşti, paradisul din care fusese temporar izgonit, şi Deltă, ca loc de exil, dar plin de farmec şi oameni interesanţi.
Ne puteți urmări și pe Google News
Părintele Anania "l’unique"
A treia parte a volumului se numeşte simplu "Părintele Anania". Vrednicul de pomenire monah/scriitor, viitorul mitropolit Bartolomeu, este unul din cei doi magiştri – celălalt este Alexandru Paleologu, mentorul fiind indiscutabil Nae Ionescu – pe care Ciachir îi recunoaşte. În garsoniera duhovnicului literat, dintr-un bloc din spatele magazinului "Adam", au loc nopţi întregi de discuţii înainte de 1989. Sute de ore de revelaţii. "În decursul acelor sute de ore de discuţii am învăţat adevărata istorie recentă a bisericii noastre şi i-am cunoscut jertfele din anii de regim communist. Din cele câteva istorii memorabile care îl au în centru pe Părintele Anania, o să reproduc una, de un umor nebun: "În toamna lui 1993 ne vizita ţara şi Biserica, pentru întâia oară în calitate de Patriarh Ecumenic, Bartolomeu I. Vizita sa, începută la Bucureşti, continuată la Iaşi şi pe la câteva mânăstiri din Moldova şi din Bucovina, se încheia la Cluj, unde Părintele Anania fusese întronizat ca arhiepiscop în acelaşi an. Întinzându-i mâna, înaltul oaspete s-a prezentat: - Bartholomée pemier. - Bartholomée l’unique, a răspuns gazda şi amândoi au început să Râdă. Pe drumul spre Bucureşti, în avionul AN 24, cu salon, pus la dispoziţie de generalul Nicolae Spiroiu, ministrul apărării, se flau majoritatea ierarhilor din Sinodul nostru şi vreo zece mitropoliţi ai Patriathiei Ecumenice din Constantinopol. Nişte turbulenţe puternice zguduiau aparatul deasupa Carpaţilor; câţiva ierarhi seă făcuseră albi la faţă. Patriarhul Ecumenic i-a şoptit tizului său: - Ar fi păcat să se întâmple ceva rău: vă daţi seama câte alegeri ar urma atât la voi, cât şi la noi...?"
Recomandările noastre
