Cornel Regman (1919–1999) a avut faimă de critic rău. Faimă justificată. Pe uşa poetului Aurel Rău, pe vremea când era redactor-şef la Steaua, s-a scris la un moment dat: „Nu intraţi, Aurel Rău!”. Era doar un joc de cuvinte. Pe uşa lui Cornel Regman s-ar fi putut scrie cu îndreptăţire „Nu intraţi, critic rău!”.

 

Comentariile sale se citeau, tocmai de aceea, cu plăcere. Nu era vorba, în scrisul său, de o răutate reală, ci de una jucată, folosită ca instrument critic. Textele literare erau încercate prin muşcare, aşa cum erau încercate pe vremuri monedele pentru a se constata dacă sunt de aur sau doar poleite cu aur.

Cornel Regman a practicat un gen nou: critica criticii. Îmi aduc aminte titlul unui articol al său din revista Tomis din Constanţa: Îngerul a strigat, criticii s-au predat. Chiar aşa se întâmplase. La apariţia romanului lui Fănuş Neagu, Îngerul a strigat, s-a declanşat un cor de elogii critice, ignorându-se construcţia defectuoasă a romanului.

FOTO: Cornel Regman

Eram redactor la revista Tomis la începutul anilor ‘70, iar Cornel Regman, care frecventa Constanţa în calitate de conferenţiar universitar la Institutul Pedagogic, venea uneori în vizită în redacţie. Aproape de fiecare dată, Constantin Novac, redactorulşef al revistei, şi Nicolae Motoc, redactorul şef-adjunct, îl invitau pe ilustrul oaspete, dar şi pe tinerii (24-25 de ani) redactori Mirela Roznoveanu şi Alex. Ştefănescu, la un restaurant. Acolo se crea repede o atmosferă de jubilaţie, alimentată de fanteziste proiecte literare şi de schimburi de replici spirituale. Oaspetele de la Bucureşti, bombănitor- jovial, trecea în revistă viaţa literară din Capitală, schiţa, cu mare vervă, portretele unor scriitori şi, mai ales, lansa calambururi, atent la reacţiile noastre. Dacă avea succes cu un joc de cuvinte, şi-l nota conştiincios într-un carnet, scos din servieta lui de piele. Pe atunci, tânăr fiind, mi se părea meschină această grijă de a păstra ceea ce fusese creat pentru o clipă. Era ca şi cum cineva ar fi adunat pahare de unică folosinţă. Astăzi, însă, gândesc altfel şi anume cred că ar fi bine să notăm replicile inspirate care se spun cu prilejul întâlnirii unor scriitori. Dacă la şedinţele de sumar ale României literare cineva ar fi avut răbdarea, ani la rând, să scrie într- un carnet (sau să înregistreze cu un reportofon) comentariile şi dialogurile cele mai spirituale, ar putea publica azi o carte de un umor nebun.

Ştefăniţă Regman, fiul lui Cornel Regman, se ocupă cu devotament de postumitatea tatălui său. El a retipărit, în mai multe ediții, „aforismele vesele şi triste” ale lui Cornel Regman (pe multe, cum spuneam, le-am şi auzit, rostite chiar de autor). Ceea ce atrage în mod special atenţia, judecând retrospectiv, este marea cantitate de dinamită politică aflată în unele dintre ele.

Iată, ca exemplu, o referire la mortificarea presei în timpul lui Ceauşescu:

„Cu România liberă asta, doar la «Decese» ce mai e niţică viaţă!”.

Mai transcriu câteva:

„Industria română e sublimă, dar ne omoară cu desăvârşire”.

„Televizorul la noi – o adevărată cutie a Pandorei. O deschizi şi năvălesc lighioanele”.

„În România, tot ce nu există este din import, iar tot ce există este de export”.

„Se spune despre norocoși că au mâncat c... când au fost mici. Realitatea e că pentru a fi «norocos» sub comuniști trebuie să mănânci c... tot timpul”.

Ironiile la adresa a ceea ce s-a întâmplat în România după 1989 sunt şi ele caustice:

„Bucureşti – spaţiu mineritic...”.

„Azi în Timişoara, poimâine în toată ţara!”.

Când se întoarce la literatură, autorul este, bineînţeles, în elementul său:

„Un nebun (poetul) aruncă o piatră în apă şi zece hermeneuţi sar după ea”,;

„Formulă de început pentru un roman proustian românesc:

«Păi să tot fie...»”.