O excepțională analiză a lui Olivier Galzi pentru Le Figaro.

Imaginați-vă o țară care refuză marile dogme ale globalizării și care totuși reușește să se cațere pe primele trei locuri ale economiei lumii. Această țară există: bine ați venit în Japonia!

În 2050, Arhipelagul nipon va avea cu 30 de milioane de locuitori mai puțin, iar 40% din populația sa va fi alcătuită din pensionari. Cu un asemenea diagnostic, orice altă țară din OECD (Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare – n.r.) ar fi acceptat tratamentul prescris de medicul liberal: deschiderea pieței muncii pentru imigrație, femei și ameliorarea productivității orare etc. Însă Japonia a refuzat. Să intrăm în detalii.

– Imigrația, care ar fi putut compensa dezechilibrul piramidei vârstelor, este egală (sau aproape egală) cu zero și nici măcar imensele necesități de reconstrucție post-tsunami nu au fost suficiente pentru deschiderea vanelor.

Doar câțiva „guest-workers” sunt acceptați pe șantiere, însă doar numele lor este de invitați. În realitate, munca lor este precară, limitată în timp și nu își pot aduce familiile; mai mult, ei pot fi trimișui în orice clipă în țările lor de origine.

– Deschiderea pieței muncii pentru femei nu dă nici un semn că s-ar putea produce, în ciuda acestei proiecții făcute de Institutul Japonez pentru Cercetări în Economie: 3 milioane de femei în plus pe piața muncii ar duce la o creștere anuală de 2% a economiei!

Pentru moment, singura cifră pe care o vom reține este că nivelul femeilor implicate în managementul companiilor nu depășește 3,5%.

– În fine, productivitatea orară continuă să stagneze de ani de zile! Dacă este adevărat că japonezii muncesc mult (de două ori mai mult ca în Franța), productivitatea lor rămâne inferioară mediei țărilor din OECD.

Pentru a înțelege această situație, trebuie cercetată latura sufletească, cultura, tradiția. A deschide arhipelagul nipon imigranților ar însemna pentru un japonez punerea în discuție a echilibrului și armoniei necesare țării, cu riscul pierderii tradițiilor sale.

A deschide piața muncii pentru femei ar însemna o punere în discuție a sensului însuși al cuvintelor „soț” și „femeie”. În japoneză, la „soț” se spune „shujin”, literal „persoană principală”. La „femeie” se spune „kanai”, literal „în casă”.

În fine, îmbunătățirea productivității orare ar duce la autonomizarea salariaților, ceea ce este contrar culturii șefului în întreprindere și al primatului grupului asupra individului. Pe scurt, japonezii preferă ca roboții să le asigure viitorul mai degrabă decât orice altă mutație care le-ar periclita identitatea.

Această rezistență la ucazurile globalizării nu a penalizat până acum Japonia. Țara rămâne a treia economie a lumii, ceea ce reprezintă un miracol raportat la dogma liberală.

Mulți vor obiecta desigur că prețul plătiti este de natură umană, într-o societate a muncii unde fericirea nu își are locul. Dar această noțiune fiind una eminamente subiectivă, ar fi periculos să apreciezi fericirea altora prin prisma unor valori care nu le aparțin.

Avem de-a face cu două modele față în față. Amândouă coerente, dar foarte diferite. Pe de o parte, calea liberală este cea a emancipării individului prin performanța sa într-un ansamblu format de diversitate și într-un timp care curge tot mai repede.

De cealaltă parte, calea japoneză este cea a unei identități care acordă importanța cea mai mare grupului și omogenității într-o cultură a timpului lung.

Dacă Japonia pierde această bătălie, adoratorii dogmei liberale vor vedea în asta dovada că globalizarea reprezintă într-adevăr sensul istoriei.

Dacă Japonia reușește să reziste, ea va rămâne pentru partizanii identității dovada „posibilității unei insule”, cum ar spune Houellebecq.

Așteptând deznodământul acestei bătălii a tuturor bătăliilor, Japonia a devenit pur și simplu primul laborator al globalismului.

Te-ar putea interesa și: