În 1850, într-o zi de 15 ianuarie, se năștea, într-o comună de lângă Botoșani, Mihail Eminovici, cel care ulterior și-a luat numele de Mihai Eminescu. Jurnalist şi prozator, ales post-mortem membru al Academiei Române, Eminescu a fost supranumit „luceafărul poeziei româneşti”. El este cel mai important reprezentant al romantismului din literatura română. Duminică, 15 ianuarie se împlinesc 173 de ani de la nașterea marelui poet național.

Mihai Eminescu (Eminovici) s-a născut la Botoşani, fiind al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Viitorul poet romantic și-a petrecut anii copilăriei la Botoşani şi Ipoteşti, unde are parte de libertate totală în mijlocul naturii.

Între anii 1858 - 1860, Mihai Eminescu a urmat clasele a III-a şi a IV-a la „National Hauptschule” din Cernăuţi. Mai apoi, între 1860 și 1863 a fost înscris la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, unde a repetat clasa a II-a, iar la 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile.

În anul 1864, Mihai Eminescu a solicitat Ministerului Învăţământului o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier, însă a fost refuzat. Drept urmare, a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoşani, şi, mai apoi a devenit copist la comitetul permanent judeţean. În aceeași perioadă a călătorit alături de trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, prin diferite spectacole şi turnee.

În 11 martie 1865, tânărul Eminovici a primti paşaport pentru trecerea în Bucovina, apoi a fost ţinut în gazdă la profesorul său Aron Pumnul, fiind şi îngrijitor al Bibliotecii acestuia. Un an mai târziu, la 12 ianuarie, după trecerea la cele veşnice a lui Aron Pumnul, a fost tipărită o broşură dedicată acestuia, în care Eminovici a semnat una din poezii, „La moartea lui Aron Pumnul”.

Debutul sub numele Mihai Eminescu

În 25 februarie, a debutat capoet în revista „Familia” cu poezia „De-aş avea…”, sub numele de Mihai Eminescu. La 16 iulie 1866, aceeaşi revistă i-a publicat poezia „Din străinătate”, urmată de noi creaţii ale poetului, „Speranţa” şi „Misterele nopţii”.

În anul 1868, a devenit sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, care cuprindea actori de la mai multe teatre, şi cu care Eminescu merge înn turnee la Braşov, Sibiu şi Timişoara. În acest periplu îl cunoaşte pe Iosif Vulcan, care i-a publicat poeziile „La o artistă” şi „Amorul unei marmure”, în „Familia”. Apoi s-a stabilit la București, unde îl cunoaţşte pe I. L. Caragiale, după care a fost angajat ca sufleur şi copist al Teatrului Naţional.

La 1 aprilie 1869 întemeiază, alături de alţi tineri creatori, cercul literar „Orientul”, care avea ca preocupare culegerea de poezii populare şi documente referitoare la istoria ţării. Lui Eminescu i-a fost repartizată culegerea de texte şi documente din regiunea Moldovei.

Auditor la Universitatea din Viena

Eminescu, pribeag până atunci, s-a împăcat cu familia, după ce tatăl său i-a promis sprijin pentru a urma cursuri universitare la Viena. La 2 octombrie, s-a înscris la Facultatea de filosofie ca simplu auditor, fiindcă nu avea diploma de bacalaureat.

Este mediul în care îi cunoaşte pe Slavici, împreună cu care activează, alături de tineri din Transilvania şi Bucovina, în societatea studenţească „România jună”.

Pe lângă setea de cultură şi activitatea literară, abordează şi probleme precum situaţia politică a românilor şi a altor naţionalităţi conlocuitoare din Austro-Ungaria, mărturie în acest sens fiind articolele acide publicate în „Federaţiunea”.

Întâlnirea cu Titu Maiorescu

La 8 aprilie 1871, „România jună” îşi alege conducerea – Slavici devenind preşedinte, iar Eminescu, bibliotecar. La 15 august are loc serbarea de la Putna, în jurul mormântului lui Ştefan cel Mare, prilej pentru Eminescu să-şi revadă locurile copilăriei.

În toamnă, după exacerbarea unor opinii contradictorii în cadrul „României june”, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere.

Este momentul în care Titu Maiorescu scrie despre meritele de poet ale lui Eminescu, caracterizat ca „poet în toată puterea cuvântului”.

Anul 1872 este dominat de întâlnirea, la Viena, de publicarea altor creaţii ale sale – „Înger şi Demon” şi „Floare albastră” şi de plecarea la Berlin, unde se înscrie la Universitate, pentru a studia filosofie, istorie, economie şi drept.

Cariera ca funcționar de stat

Pentru a se putea întreţine este angajat la consulatul român de la Berlin, condus de Teodor Rosetti, care avea să îi asigure, mai apoi, o mărire de salariu, pentru a asigura, pe mai departe şederea sa la Berlin. În această perioadă Eminescu începe să prelucreze creaţii din foloclorul românesc, iar activitatea sa creatoare va avea ca finalitate „Călin” şi, mai ales, „Luceafărul”.

Între 17 ianuarie – şi 7 mai 1874, Eminescu poartă o corespondenţă consistentă cu Titu Maiorescu, care îi sugera poetului să-şi obţină doctoratul în filosofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi, însă Eminescu abandonează acest demers, se întoarce în ţară şi este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi.

În acelaşi timp, Eminescu predă lecţii de logică la Institutul academic, în locul lui Xenopol, iar „Convorbiri literare” îi publică „Împărat şi proletar”. La 1 iulie 1875, Eminescu este numit revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui.

Activitatea de la Junimea

La 14 martie 1876, în cadrul prelegerilor publice ale „Junimii”, susţine conferinţa „Influenţa austriacă asupra românilor din principate”, apoi redactează un raport elogios asupra activităţii didactice a lui Creangă, destinat ministerului Învăţământului, iar marele nostru povestitor devine membru în „Junimea”.

După schimbarea guvernului, un raport adresat Ministerului Învăţământului cere ca Eminescu să fie urmărit pentru obiecte şi cărţi „sustrase”, în vremea în care activa ca bibliotecar, însă Parchetul din Iaşi decide clasarea cauzei.

În perioada următoare, Eminescu primeşte postul de corector şi redactor la gazeta „Curierul de laşi” – unde a redactat numeroase rubrici, fără semnatură – şi frecventează cu regularitate bojdeuca lui Creangă.

Relația cu Veronica Micle

După moartea, la 6 august 1779, a lui Ştefan Micle, Eminescu îi scrie Veronicăi, iar văduva lui Micle vine la Bucuresti şi îl roagă să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Cei doi fac planuri de căsătorie, însă ele se vor dovedi nerealizabile.

În perioada următoare corespondenţa cu Veronica Micle continuă, pe un ton iritat, iar la 6 decembrie, Veronica Micle se plânge lui Hasdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-şi respecte promisiunea de a o lua în căsătorie.

În anul 1881, are loc publicarea Scrisorii I în „Convorbiri literare” din 1 februarie, a Scrisorii a II-a, la 1 aprilie şi a Scrisorii a III-a la 1 mai.

A urmat publicarea „Luceafărului” şi împăcarea cu Veronica, care a dat naştere unora dintre cele mai emoţionante scrisori de dragoste pe care mulţi dintre noi am avut privilegiul să le cunoaştem.

Încep problemele de sănătate pentru poet

După mai multe internări în spitale, alternate cu activitatea literară normală, la 23 iunie 1883, Eminescu dă semne de alienare mintală, iar patru zile mai târziu este internat în sanatoriul doctorului Şuţu, pentru ca la 20 octombrie, poetul să fie trimis de prieteni la Viena şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling.

La 24 septembrie 1884, Eminescu este numit în postul de subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi, însă în noiembrie se îmbolnăveşte din nou şi este internat la spitalul Sf. Spiridon.

În anul următor, Eminescu continuă slujba la bibliotecă şi predă lecţii la şcoala comercială, iar în vara anului 1886 se îmbolnăveşte din nou, iar la 9 noiembrie este înlocuit în postul de la bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ, apoi în primăvara anului următor este internat la spitalul Sf. Spiridon.

La 15 iulie 1887 pacientul pleacă la Viena cu recomandare de tratament iar la 1 septembrie revine la Botoşani, unde se află sub îngrijire medicală. În decembrie trupa de teatru a fraţilor Vlădicescu, susţine un spectacol în beneficiul bolnavului.

Moartea poetului nepereche

Iacob Negruzzi depune la Camera Deputaţilor o petiţie prin care solicita acordarea, de către stat, a unei pensii viagere pentru poet, o lege care avea să intre în vigoare abia în aprilie 1888. Veronica Micle îl convinge pe Eminescu să se mute definitiv la Bucureşti, unde îşi recapătă din puteri şi îşi reaia, timid, activitatea literară.

La 3 februarie 1889, Eminescu este internat la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi, mai apoi este mutat la sanatoriul Caritas, pentru ca la 15 iunie, poetul să treacă în eternitate, la sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor.

În acea zi, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: „Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”. La 17 iunie avea loc, la Cimitirul Bellu, înmormântarea poetului, sicriul fiind dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori, iar corpul său a fost înhumat la umbra unui tei, conform Rador.