Cunoscută pentru mesajele extrem de profunde pe care le transmite, cunoscuta profesoară face o analiză a situației prin care trecem.

”Lamento-ul emfatic cu tema <<n-am timp!>> ne e cunoscut tuturor. O vreme cum e aceasta, a recluziunii pandemice, apare destul de rar în istoria omenirii și cu atât mai puțin era previzibilă într-o epocă în care, până mai ieri, cu toții trăiam cu sufletul la gură. Se spune că fiecare generație este marcată istoric, într-o formă sau alta, de experiențe totale și definitive.

Poate că aceasta este experiența majoră a generației noastre. Dintr-odată, avem timp. Da, dar unul care seamănă cu un cal troian, asemenea celui despre care vorbea personajul lui Octavian Paler, din Viața pe un peron: ”există situații când a avea timp nu e un privilegiu, ci un risc foarte grav. (…) Timpul prea mult amenință să-ți sară în beregată ca lupii”.

Ca să nu se întâmple asta, ar trebui să-l privim ca pe un răgaz care ne pune față în față cu noi înșine și cu cei dragi.Un timp-oglindă, un timp-lecție căruia ar trebui să-i înțelegem morala. Să pricepem în momente-limită că nimic din jur, nici măcar lucrurile pentru care ne sacrificăm viața la foc automat, fără nicio cumpănire, nu valorează nimic.

Absolut nimic. Starea de primejdie iminentă e autodevoratoare. Crește exponențial și poate duce până la combustie umană spontană. Tocmai de aceea ar trebui să ne regăsim acum bucuria întoarcerii la lucrurile simple pe care le tot amânam, la teancul de cărți adunat pe noptieră, la sertarul cu amintiri, încuiat cine știe de când, la ultima discuție neterminată despre viață și moarte, la Casablanca), filmul nemuritor al lui Michael Curtiz (cu toții avem măcar un motiv să revedem Casablanca), dar, mai ales, la oamenii de care ni se face dor.

Cred că, dincolo de lecțiile majore ale momentului, de măririle și de căderile economice, de eroi și de victime, cel mai important rămâne să ne recunoaștem, cu onestitate, de câți dintre semenii noștri ni s-a făcut dor cu adevărat.

Pentru câți am simțit, în toate zilele și săptămânile acestea, dorul acela care taie respirația sufletului și face lacrima bob de sticlă. Abia atunci când ne vom fi răspuns la această întrebare vom fi salvați. Unii dintre noi”, a scris profesoara Adriana Bogatu pentru lapsihiatru.ro.