Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Cum s-a înfăptuit un mare Proiect în Țara Galilor. Cum nu se înfăptuiește nici un Proiect în Țara Noastră. România lui Cristoiu
Cum s-a înfăptuit un mare Proiect în Țara Galilor. Cum nu se înfăptuiește nici un Proiect în Țara Noastră. România lui Cristoiu

Cum s-a înfăptuit un mare Proiect în Țara Galilor. Cum nu se înfăptuiește nici un Proiect în Țara Noastră. România lui Cristoiu

Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826 – operă clasică a jurnalelor de voiaj românesc peste hotare – ne dezvăluie un Dinicu Golescu obsedat de raportarea celor întîlnite în cale la realităţile de acasă. Cum el călătoreşte în Occident, starea sa de spirit dominantă e mirarea entuziastă față de cele descoperite în călătorie, întreruptă doar de întrebarea de ce nu se fac astfel de lucruri şi pe amărîtele meleaguri româneşti. Cred că sufăr de Sindromul Dinicu Golescu. Altfel nu-mi explic de ce, în călătoria din Ţara Galilor ca şi în toate celelalte călătorii în străinătate, m-am preocupat de a raporta realităţile văzute la cele din ţară. Ca şi în alte voiaje în Occident, am vrut să văd înainte de toate cum au rezolvat oamenii politici, ajunşi la putere, marile probleme ale ţărilor lor.

În cazul Ţării Galilor, marea provocare pentru politicieni a fost rezolvarea Crizei social-economice provocate de prăbușirea cărbunelui ca combustibil. În cazul Cardiffului, mai precis a Portului Cardiff, soluţionarea admirabilă dă seamă de o voinţă politică de excepţie pentru asumarea unui Proiect uriaş şi mai ales pentru înfăptuirea acestuia.

29 august 1974. Ultimul cargo încărcat cu cărbune părăseşte portul Cardiff. E punctul final al unui proces început de vreun deceniu şi ceva.

Revoluţia industrială a făcut din Ţara Galilor cea mai mare exportatoare de cărbune de pe planetă. Asta și pentru că mai ales în partea de Sud cărbunele galez e ideal pentru alimentarea motoarelor.

În 1913, 600 de mine din Țara Galilor produceau 60 de milioane de tone de cărbune anual. Cărbunele, adus de la un moment dat cu trenul, e încărcat în docurile din Cardiff, toate în proprietatea unei singure familii – Bute – o familie care, prin cei trei marchizi succesivi, și-a pus amprenta pe oraș și pe întreaga zonă. Pe harta Cardiffului vei întîlni astfel Bute Street, Butetown, Bute Park, Clădirea Bute a Universității din Cardiff, statuile a doi dintre marchizii de Bute. După 1947, ultimul reprezentant al familiei a făcut cadou orașului Castelul Cardiff, unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din Țara Galilor, Parcul Bute ( 53 de hectare), clădiri aflate în proprietatea familiei. În 1860, după ce guvernele Angliei şi Franţei adoptă cărbunele din Ţara Galilor drept combustibil oficial pentru navele şi trenurile lor, traficul de cărbune prin port atinge cifra de 2 milioane de tone anual. În 1875, 4 milioane. În 1913, traficul e de 13 milioane de tone. Cardiff devine cel mai mare port de cărbune din lume.

Cum scrie Dic Mortimer în volumul Cardiff. The Biography, editura Amberley, varianta Kindle, 2014, „Cardiff devine una dintre locaţiile nautice esenţiale ale planetei”.

Portul și împrejurimile devin printre locurile cele mai lesnicioase din lume în materie de îmbogățire rapidă. Prin The Coal Exchange din Mount Stuart Square se fac tranzacții uriașe. Aici, în martie 1908, e semnat primul cec de un milion de lire din istoria Marii Britanii, cec semnat de Armata Americană. La începutul secolului XX, 10000 de inși treceau zilnic prin ușile instituției.

Cartierul portului, sub porecla de Tiger Bay, găzduieşte peste cincizeci de naţionalităţi. Oameni veniți din toată lumea în căutarea unui loc de muncă bine plătit, dar și a norocului. După 1900, Cardiff devine şi un centru de shipping. Peste 100 de companii de shipping activează aici. Al Doilea Război Mondial face din Portul Cardiff ţinta bombardamentelor germane. Locul e însă bine apărat. După intrarea Americii în conflict, Cardiff devine principala poartă de intrare a aprovizionărilor şi vehicolelor lor. E însă ultima tresărire a portului. În 1947, exportul de cărbune cade la nivelul lui 1850. Minele din Țara Galilor se închid pe rînd.

Ca urmare a prăbușirii industriei mineritului, întreaga zonă portuară a Cardiff cade în paragină. Docurile sînt acum niște găuri pline de gunoaie. Golful, supus uneia dintre cele mai mari maree de pe glob (diferență mai mare de 12 metri între flux și reflux), devine o mlaștină puturoasă. Domnesc șomajul, criminalitatea, disperarea. În 1987, prin voinţă politică se lansează procesul de regenerare urbană sub semnul reunirii oraşului şi portului.Procesul se încheie în anul 2000. Rezultatul acestui Proces, urmărit cu stricteţe: Cardiff Bay e azi una dintre cele mai spectaculoase zone din Ţara Galilor. Cheiul e unul dintre cele mai moderne din lume. Totul a început prin crearea de către Guvernul britanic, la 3 aprilie 1987, a Cardiff Bay Development Corporation. Iniţiatorul şi coordonatorul acestei companii, Secretarul de Stat pentru Wales, Nicholas Edwards, declara că misiunea companiei e „de a pune Cardiff pe harta lumii ca un oraş maritim la superlativ”. În 31 martie 2000, Compania e dizolvată. Îşi încheiase misiunea. Rezultatul: 13 kilometri de chei modernizat, cel mai mare de acest gen din Europa și mai ales transformarea Golfului într-un lac cu apă dulce, scutit de încercările mareelor. Unul dintre obiectivele Companiei a constat în ridicarea de clădiri moderne din punct de vedere arhitectural: Cel puţin două construcţii pot fi înscrise în topul clădirilor a căror arhitectură îndrăzneaţă le înscrie în istorie: The National Assembly Building (Senned) și Walles Millennium Centre.

Clădirea Parlamentului din Ţara Galilor (foto 1) a fost inaugurată în 2006 de regina Elisabeta a Marii Britanii. Lucrările au început în 2001.

Proiectul clădirii e semnat de lord Richard Rogers, cel care a proiectat Millenium Dome la Londra şi Centrul Pompidou, la Paris.

Conceptul se bazează pe evidențierea transparenţei şi a deschiderii. Pereţii sunt din sticlă. De asemenea, clădirea se vrea şi o capodoperă în materie de prietenie cu mediul. Pentru încălzire se foloseşte Earth Heat Exchange Sistem. Apa de ploaie e colectată şi folosită la spălarea toaletelor. Un coş rotitor plecînd din acoperiş asigură ventilarea în sala de şedinţe, astfel că nu mai e nevoie de aer condiţionat. (foto 2).

Printre operele de artă care înnobilează împrejmuirile clădirii se află şi o bancă curbată de 3 tone, din ardezie, gîndită ca un loc în care protestatarii să-şi odihnească picioarele stînd jos după atîta zbierat din picioare. (foto 3).

Clădirea poate fi vizitată, intrarea e liberă, doar că trebuie să treci prin filtre. La galerie, de unde se vede sala de şedinţe, construcţie circulară pentru dezbateri şi nu pentru confruntări, (foto 4), ghizi amabili răspund oricărei întrebări a vizitatorului. O altă clădire, inaugurată în 2004, tot de Regină, e Wales Millennium Centre. Se întinde pe o suprafaţă de 9 hectare şi cuprinde o sală de spectacole, cu 1897 de locuri, precum şi alte două săli mai mici, una de 350 de locuri şi alta de 250.

Pe lîngă fondul public, la finanţarea au contribuit, omul de afaceri Donald Gordon din Africa de Sud, 20 milioane de lire sterline împărţite cu Royal Opera House, şi banca HSBC, 13,5 milioane lire sterline. Sala mare a primit numele Donald Gordon. Construcţia a început în 2002. Toate materialele sînt din Ţara Galilor. Printre altele, 1350 tone de ardezie.

Pe faţada clădirii, e scris din ferestre luminate noaptea, în galeză şi engleză, versurile semnate de poetesa galeză Gwyneth Lewis: În aceste pietre, orizonturile cîntă. (foto 5).

Pe lîngă cele două clădiri emblematice, operaţiunea a dat zonei şi 14.000 metri pătraţi de restaurante, baruri, cafenele şi magazine alcătuind Mermaid Quay. (foto 6). Pentru legarea zonei de Centrul orașului s-a construit un bulevard modern, Lloyd George Avenue. Se poate ajunge în Centru și cu un Waterbus, un fel de microbuz care navighează de la Chei pe rîul Taff pînă la Bute Park.

Proiectul nu putea prinde viață fără ridicarea unui baraj care să apere de apa oceanului apele dulci, proaspete, vărsate în Golf de rîurile Taff și Ely. Urma să se creeze astfel o suprafață de 202 hectare de apă dulce. Proiectul a întîmpinat rezistenţă vehementă din partea ecologiştilor şi a localnicilor, îngrijoraţi că astfel se va strica lumea păsărilor din zonă. Pentru a răspunde acestor critici, iniţiatorii proiectului au propus crearea unei zone în care să fie mutate păsările. În plus pentru a rezolva trecerea somonilor din Ocean în rîurile Taff şi Ely s-au creat în baraj locuri speciale. Pentru votarea legii în Parlamentul britanic sub numele de Cardiff Barrage Act s-a dus o bătălie politică acerbă. În 1993, legea a trecut. În 1997, barajul era gata. Cel mai mare de acest gen din Europa. S-au creat astfel condiţiile revoluţiei urbane din Golful Cardiff.

Cardiff Bay apare azi drept concretizarea unuia dintre cele mai de succes Proiecte concepute pentru rezolvarea unei probleme social-economice dintr-un loc al lumii. Realizarea Proiectului a cerut o uriaşă cheltuială de energie pentru a înlătura piedicile, pentru a face rost de bani, pentru a construi modern, pentru a realiza capodopera ale designului urban. Toate acestea au presupus o voinţă politică incredibilă de a înfăptui. Nu în ultimul rînd, au presupus o continuare a unui Proiect început indiferent de schimbările de guvern.

Cînd mă gîndesc cu ce fleacuri îşi cheltuiesc energia politicienii de la noi, în timp ce problemele sporesc şi se adîncesc, simt şi eu nevoia să mă amărăsc precum Dinicu Golescu cu aproape două secole în urmă.

N.B. Pe Mermaid Quay se află Altarul ridicat în memoria lui Ianto Jones. (foto 8). Nu, nu e un personaj real, care și-a dat viața pentru gloria Țării Galilor sau a Marii Britanii. E un personaj de ficțiune, din serialul BBC, Torchwood.

In 2009, în Sezonul trei, eroul moare. Altarul vrea să-i întrețină memoria veșnic vie. Fani din toată lumea vin aici pentru a depune semne ale tristeții lor față de moartea îndrăgitului lor. (foto 9)