Alexandru Macedonski, geniul chinuit de visuri deșarte și grandomanie, răutăciosul care s-a prins de piept cu Alecsandri, Caragiale și Eminescu, a mâzgălit primele versuri păstrate în istoria literaturii la 12 ani.

„Plânsul amantei” s-a intitulat acest poem pueril, despre care însuși fiul generalului Macedonski nota în 1865, în volumul Prima-verba: „Această poezie să nu crezi, lectore, că eu o țin drept bună și că nu-i văd erorile de care e plină…”.

Colaboratoarea Veronica Micle

Apucă, după studii liceale la Craiova, drumul Imperiului și se înscrie la Facultatea de litere, în Viena. E perioada poemelor istorice, a aventurilor galante, a boemiei și a răzvrătirii. În 1872, era student la București, tot la Litere, strânsese 32 de poezii, multe dintre ele publicate abia după 130 de ani în Colecția Opere Fundamentale, inițiată de academicianul Eugen Simion.

Alexandru Macendonski cochetează cu presa vremii cu atât de multă pasiune, încât în 1873 decide să-și deschidă propria publicație (bisăptămânală): „Oltul”, ziar liberal cu pagină literară. Printre colaboratori se numără și Veronica Micle.

Delict de presă

Nu trece mult timp și Macedonski este urmărit pentru delict de presă după ce publică un violent editorial antiguvernamental, citat de prim-procurorul Tribunalului Ilfov și interogat. Poetului i se prezintă, în ianuarie 1875, mandatul de arestare la Craiova, fiind adus sub escortă la închisoarea Văcărești din București și închis în aceeași celulă cu N. Fleva (1840-1914, om politic liberal, avocat, viitor ministru și deputat).

Macedonski nu-și pierde cumpătul, scrie versuri satirice până la eliberarea sa, după șase luni de detenție. Trecutul de fost încarcerat nu-l împiedică să devină, în perioada iulie-septembrie 1876, director al Prefecturii județului Ismail/Bolgrad, Basarbia revenind României (1856-1877) după Războiul Crimeii și Pacea de la Paris.

Îl supără pe I. C. Brătianu

Neastâmpăratul Macedonski își prezintă demisia din această funcție după ce încalcă instrucțiunile confidențiale încredințate de prim-ministrul I. C. Brătianu, care vizau trecerea „volintirilor” ruși în drum spre Serbia, prin România. La nici un an, refuză cu emfază funcția de controlor financiar al județului Putna, considerând-o „incalificabilă”.

Alexandru Macedonski a trăit, fără îndoială, o viață tumultoasă, în care a cheltuit, poate, mai mult decât îl țineau buzunarele. A fost, ca cetățean, colțos, înfășurat în aere aristocrate, avid după recunoaștere și faimă, înglodat în datorii și promisiuni neonorate. Ar fi nevoie de o zi întreagă să înșirăm aici toate eșecurile și succesele sale.

Un fel de Moise

Dar ce-a însemnat, dincolo de toate acestea, dincolo de meritul incontestabil de a-i promova pe Tudor Arghezi și George Bacovia, dincolo de invectivele și aiurelile – celebre – cu care i-a împroșcat pe Alecsandri, pe Eminescu sau pe Caragiale, poetul Alexandru Macedonski?

Rețin, în continuare, câteva rânduri edificatoare (și memorabile) ale distinsului critic literar Eugen Simion: „Dacă analogia nu-i cumva zdrobitoare pentru autorul volumului Excelsior, aș putea zice că rolul lui în poezia românească poate fi comparat, păstrând, repet, proporțiile, cu acela al lui Moise din Vechiul Testament: a condus pe evrei până în Țara Canaanului (Pământul Făgăduinței), dar el n-a intrat în ea”. Fabulos!

Arghezi și Bacovia

Mai mult: „Macedonski a prins în poemele lui nevrozele lumii moderne, i-a iubit și i-a imitat pe decadenți, a supus limba română la probele de performanță ale instrumentalismului, a răsturnat, teoretic, raționalismul poeziei, dar, în esență, discursul său liric merge în prelungirea discursului romantic”.

Darul cel mai de preț lăsat culturii noastre de acest literat năbădăios care a murit la 66 de ani adulmecând parfum de roze dintr-un flacon ieftin rămâne, fără echivoc, lansarea adevăraților poeți moderni ai României: Arghezi și Bacovia.
Mulțumim.

Te-ar putea interesa și: