Evenimentul istoric
Cum a intrat Alexandru Vaida-Voevod în masoneria franceză. Un episod de diplomație românească la Paris
Alexandru Vaida-Voevod. sursa: Wikipedia
Din cuprinsul articolului
Aderarea lui Alexandru Vaida-Voevod la francmasoneria franceză trebuie adăugată contextului eforturilor diplomatice ale României de după Primul Război Mondial. Nu a fost un episod izolat, sau doar o simplă opțiune personală, ci parte a unei strategii de relaționare într-un Paris devenit centrul negocierilor internaționale. Cu un obiectiv extrem de clar.
Mai mulți istorici au cercetat motivațiile și efectul gestului său, pe care ulterior l-a negat.
În 1919, la Conferința de Pace, România urmărea recunoașterea contribuției sale la război și confirmarea internațională a unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României.
Alexandru Vaida-Voevod, un politician ardelean de forță
Alexandru Vaida-Voevod era unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai românilor transilvăneni. Deputat în Parlamentul de la Budapesta, el citise în octombrie 1918 declarația prin care Partidul Național Român afirma dreptul românilor din Transilvania la autodeterminare.
După Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, Vaida-Voevod a devenit membru al Consiliului Dirigent, organismul politic care administra Transilvania până la integrarea deplină în statul român.
După 1919, Alexandru Vaida-Voevod a devenit primul prim-ministru al României Mari provenit din Transilvania, jucând un rol crucial în cadrul Conferinței de Pace de la Paris și al misiunilor diplomatice de la Londra pentru recunoașterea internațională a noilor frontiere.
Radicalizarea și legătura cu Carol al II-lea
Deși a fost un lider marcant al Partidului Național Țărănesc (PNȚ) după fuziunea din 1926, cariera sa politică ulterioară a fost marcată de mandate scurte în fruntea guvernului în anii 1932 și 1933, dar și de o radicalizare naționalistă care l-a determinat să părăsească PNȚ pentru a fonda Frontul Românesc în 1935.
În perioada dictaturii regale a lui Carol al II-lea, a ocupat funcția de consilier regal și a susținut autoritarismul monarhic, însă după instaurarea regimului comunist a fost marginalizat și arestat, sfârșindu-și viața în 1950, sub arest la domiciliu în Sibiu, rămânând o figură centrală a consolidării statului român modern.
Recunoașterea internațională
În 1919, miza se mutase de la lupta politică internă la recunoașterea internațională. Marile Puteri trebuiau convinse că România nu cerea doar recompense teritoriale, ci validarea unui proces istoric și politic susținut prin sacrificii militare, prin voință națională și prin prăbușirea vechilor imperii.
În acest climat, delegația română condusă de Ion I. C. Brătianu a trebuit să combată propaganda adversă și să explice cauza românească în cercurile politice, diplomatice și intelectuale franceze.
Aici se înscrie episodul aderării lui Vaida-Voevod în francmasoneria franceză.
Loja Ernest Renan
Potrivit lui Horia Nestorescu-Bălcești, în lucrarea “Ordinul masonic român”, Marcel Huart, venerabilul lojei Ernest Renan din Paris, l-a anunțat pe Vaida-Voevod că audierea sa și a altor membri ai delegației transilvănene urma să aibă loc la 7 iulie 1919, în sediul Marelui Orient al Franței, de pe 16 rue Cadet. Printre cei vizați se aflau Voicu Nițescu, Mihai Șerban, dr. Gheorghe Crișan, Traian Vuia și Caius Brediceanu.
Audierea a continuat la 22 iulie, iar inițierea oficială a lui Alexandru Vaida-Voevod și a celorlalți membri ai delegației transilvănene a avut loc la 4 august 1919.
Carnetul de mason al lui Vaida-Voevod, de la loja Ernest Renan. sursa: Muzeul de Istorie a Transilvaniei
Motivația politică
Mai multe surse, citate de Nestorescu-Bălcești, consemnează nota lui Vaida-Voevod potrivit căreia intrarea în francmasonerie fusese făcută „în interesul paralizării propagandei — mai cu seamă — sârbo-croate”. Autorul arată că era vorba despre o acțiune diplomatică de apropiere față de cercurile masonice franceze, în scopul sensibilizării acestora față de interesele românești.
Vaida nota, de asemenea, în memoriile sale că demersul avusese aprobarea lui Ion I. C. Brătianu: „Huard era redactor la „Le Temps” și Venerabilul lojei francmasonice Ernest Renan. În înțelegere cu Brătianu, am făcut cunoștință cu dânsul și am intrat în lojă, împreună cu C. Brediceanu, M. Șerban, Gh. Crișan, I. Pilat, Tr. Vuia și V. Nițescu. După îndeplinirea formalităților rituale, am participat de 4-5 ori la „lucrările” lojei.
La „templul” din Rue Cadette au fost abonate ziare și reviste anglo-americane, când trupele aliate, retrase de pe fronturi, inundaseră Parisul. Dar, la scurt timp după aceea, nu a mai pus piciorul în acel local niciun soldat aliat. Cauza a fost destul de stranie. De la conducerile anglo-americane sosise ordinul care interzicea promiscuitatea.
Francezii erau sub altă obediență decât anglo-americanii, mi s-a explicat. Francmasoneria franceză urmărea scopul de a răspândi, în toate clasele sociale, educația gândirii politice prin discuții libere în ședințele săptămânale ale lojelor. Englezii erau obligați să evite discuțiile publice și datori să se ocupe cu opere caritabile.”
Un obiectiv diplomatic crucial
Aderarea nu trebuie prezentată ca o cauză directă a recunoașterii României Mari, ci ca un instrument informal într-o bătălie diplomatică mai largă.
În Parisul anului 1919, influența nu se exercita doar în sălile oficiale ale conferinței, ci și prin contacte personale, rețele intelectuale, presă, saloane politice și organizații cu acces la elitele republicane franceze. Iar masoneria
Pentru România, problema era urgentă
Delegația română trebuia să apere hotărârile de unire, să explice contribuția militară și politică a țării în război și să contracareze memorii, presiuni și campanii venite din partea statelor interesate de Banat, Transilvania sau alte teritorii disputate. În acest sens, Vaida-Voevod a folosit masoneria ca pe un canal de diplomație personală, nu ca pe un substitut al tratatelor internaționale.
Concluzia corectă este că aderarea lui Alexandru Vaida-Voevod la loja Ernest Renan din Paris, în august 1919, a fost un gest diplomatic, integrat eforturilor României de a-și face auzită cauza la Conferința de Pace.
Episodul arată cât de complexă a fost lupta pentru recunoașterea României Mari: nu doar pe front, nu doar la masa tratativelor, ci și în rețelele discrete ale influenței politice europene.
