După intervenția fulgerătoare în Siria, Rusia a pus accentul pe operațiuni agresive, folosind războiul ca „Măciucă Diplomatică” în Orientul Mijlociu. Acum, regimul Putin pare să fi trecut la acțiuni mai subtile, de „reglaj fin”

Este surprinzător cât de puține comentarii a stârnit cel mai important efect al vizitei de patru zile a Regelui Salman al Arabiei Saudite la Moscova: vânzarea ultra-modernului sistem de apărare antiaeriană S-400 unei țări cu care Rusia a avut relații ostile până foarte recent. Surprinzător deoarece Iranului, caracterizat în mod tradițional de presa occidentală ca „aliatul Rusiei”, Putin îi permisese accesul la un sistem antiaerian mult mai puțin performant: S-300. Iar Iranul și Arabia Saudită sunt dușmani de moarte, liderii celor două tabere ireconciliabile ale Islamului: șiiții și sunniții.

Mai mult, Turcia, fostă adversară a Rusiei în Războiul Rece, va achiziționa și ea sistemul S-400, un adevărat „game-changer”, cum îl caracterizează un fost oficial de la Pentagon, Stephen Bryen.

S-400 este foarte eficient în fața întregii game de rachete de croazieră și balistice pe care Iranul este capabil să o producă ani buni de acum încolo. Potrivit lui Bryen, S-400 este pur și simplu un sistem mai performant și le oferă saudiților un avantaj important în eventualitatea unui conflict cu Iranul.

Regimul Putin își calibrează cu mare atenție vânzările de arme către puterile adverse din Golful Persic, se arată într-o analiză din Asia Times. Metoda a fost brevetată de China în ultimul deceniu. China vinde rachete atât Iranului cât și Arabiei Saudite, însă cele mai moderne sunt atribuite saudiților, deoarece ei sunt puterea mai slabă dintre cei doi adversari, iar China dorește să mențină echilibrul puterii.

SUA s-au trezit târziu

„Pacea poate fi dobândită fie prin hegemonie, fie prin echilibrul puterilor”, spune Henry Kissinger. Puterile care nu își pot exersa hegemonia încearcă să mențină un echilibru al ambițiilor potențialelor rivale.

Exemplul clasic este cel al Angliei, care s-a aliat cu Prusia împotriva Franței, în războaiele napoleoniene, și apoi s-a aliat cu Franța împotriva Germaniei în secolul trecut. Londra nu putea aspira la hegemonie în Europa, așa că a căutat să împiedice și Franța și Germania să domine continentul.

Rusia nu are resurse pentru a lua locul Statelor Unite ca hegemon în Orientul Mijlociu, însă are suficiente mijloace să influențeze balanța puterii din regiune.

Tardiv, Statele Unite le-au propus și ele saudiților propriul lor sistem antiaerian THAAD (Terminal High Altitude Area Defense), foarte probabil ca un răspuns la oferta rușilor.  

Leagănul Jihadist din coasta Rusiei

O altă încercare a Rusiei de a influența echilibrul de putere a reprezentat-o vizita din 15 octombrie a ministrului rus al Apărării, Serghei Șoigu, la Ierusalim, prima din ultimii 5 ani. Planurile de încetare a focului, acum în vigoare în Siria, permit forțelor iraniene să se desfășoare la 5 kilometri de Înălțimile Golan, care străjuiesc nordul Israelului, o zonă cucerită de statul evreu în 1967. Cu ajutorul forțelor aeriene ale Rusiei, unitățile Gărzilor Revoluționare Iraniene, împreună cu mercenari șiiți pakistanezi și afgani, au devenit puterea dominantă în Siria, schimbând echilibrul de putere regional în dezavantajul Israelului.

Israelul a solicitat o zonă-tampon pentru forțele iraniene, de cel puțin 60 de kilometri de la frontiera sa, dar Rusia a refuzat. Washingtonul a semnat și el acordul de încetare a focului, lăsând Israelul descoperit. Acum, Israelul amenință cu un atac preventiv. Presa israeliană a remarcat că între Rusia și Israel au avut loc consultări frecvente – majoritatea pe teritoriul rus: de pildă, întâlnirea dintre premierul Netanyahu și președintele Putin de la Soci. Vizita ministrului rus al Apărării la Ierusalim este un semn că îngrijorările israeliene au fost luate în serios de Moscova. Rusia a intervenit în Siria în primul rând pentru că războiul civil transformase zona dintre Caucazul rusesc și Asia de Sud-Est într-un leagăn al jhadiștilor.

Îndelungatul sprijin al Statelor Unite pentru jihadiștii sunniți a avut drept consecință (neintenționată) consolidarea Al-Qaida și a „puiului” său, ISIS, așa cum generalul Michael Flynn avertizase. Iar jihadul sunnit amenința să se răspândească în Rusia prin populația musulmană de aici, majoritar sunnită. Sprijinirea șiiților era singura măsură rațională a Moscovei. Aceasta și-a atins obiectivele în Siria: regimul Assad a fost stabilizat, jihadul sunnit a pierdut din amploare, iar facilitățile Rusiei din Siria (precum baza navală Tartus) sunt în siguranță. De aceea, Moscova este dispusă acum să ajute și cealaltă parte.