O poveste adevarata cu icoane si o fata frumoasa.

Icoanele de pe peretii scolilor au impartit Romania in doua. O minoritate care le-ar dori indepartate si o majoritate revoltata ca a existat cineva care s-a gandit si a cerut acest lucru.

In urma cu un sfert de secol, pe vremea cand eram elev in clasa a VII-a D la o scoala generala din cartierul Berceni, aveam o colega pe nume Beatrice.

Era o fata mica de statura, frumoasa si desteapta. Statea in a doua banca, pe randul de la mijloc. Invata bine si nu vorbea neintrebata. Era imbracata regulamentar, ce mai, un copil de vis in comparatie cu noi ceilalti, zgomotosi, rai si dezordonati.

Pentru intreaga clasa, Beatrice era un mister. O invidiam sincer. La vremea aceea mi se parea incredibil ca un elev sa lipseasca o zi de la scoala in fiecare saptamana.

Pe langa faptul ca nu venea sambata, Beatrice pleca si de la ultimele ore de vineri. Invatam dupa-amiaza, si cum se lasa seara isi strangea lucrurile si pleca. Era precum Cenusareasa care se grabea sa paraseasca balul inainte de miezul noptii.

Beatrice era fiica unor medici, iar familia ei era membra a Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea. In fiecare sambata, profesorii ii puneau absente nemotivate. Diriginta si directoarea scolii discutau cu parintii ei, ii amenintau, iar ea era criticata la fiecare "adunare de detasament", certata si dispretuita pentru credinta ei.

Intr-o vineri dupa-amiaza, se apropia sfarsitul orei de istorie, profesoara noastra, cu cinci minute inainte de a suna clopotelul, ne propune sa n-o lasam pe Beatrice sa plece. "Cred ca trebuie sa termini cu programul asta special.

O sa-i rog pe colegii tai se te opreasca sa parasesti clasa. Si o sa stau aici pana vine urmatorul profesor."

Beatrice, impasibila la amenintari, a inceput sa-si stranga rechizitele. "Profa" ne-a strigat s-o oprim. Cativa baieti, printre care ma aflam si eu, au blocat usa, altii au inconjurat-o, incercand s-o convinga sa renunte.

Beatrice s-a asezat in banca. Si-a pus mainile la urechi sa nu ne mai auda si a inceput sa planga. Lacrimile ii curgeau pe obraz ca doua izvoare ce gasisera in sfarsit drumul spre lumina. Ne-am blocat. S-a facut liniste ca si cum, in aceeasi clipa, intreaga clasa a avut o revelatie. Ni se facuse rusine.

In ciuda protestelor profesoarei, ne-am intors spasiti in banci. Beatrice a iesit cu lacrimile siroind pe obraji. Deasupra noastra trona singura "icoana" acceptata in scoli la acea vreme, cea a lui Nicolae Ceausescu.

Din acea zi, Beatrice n-a mai avut nicio problema cu plecatul de la scoala. Se crease un fel de solidaritate misterioasa intre noi si ea. O ajutam.

Tineam de sase sa nu o vada profesorii cand pleaca, ii dadeam caietele de notite cu ce se preda sambata si ii sopteam cand era scoasa la tabla chiar daca nu avea nevoie. In vacanta de vara dintre clasele a VIII-a si a IX-a, Beatrice impreuna cu familia ei au emigrat in SUA.

Intr-o societate normala, daca intr-o singura scoala exista un elev care provine dintr-o familie cu o alta credinta, icoanele de pe pereti ar trebui date jos. Altfel, cohorte de copii vor trece prin experienta dureroasa traita de Beatrice.