Acum cîteva zile, cu ocazia primirii omologului bulgar, președintele Iohannis a vorbit despre lupta împotriva corupției și a spus așa: ”Cetăţenii aşteaptă, evident, să se înfăptuiască justiţia, dar tot mai mulţi aşteaptă să se facă dreptate socială (- subl. mea) şi acest lucru are componenta importantă: lupta împotriva corupţiei, cu rezultate, nu seminarii doar şi cu declaraţii, ci cu rezultate foarte concrete.” Excelent! Fără îndoială, Iohannis spune ce trebuie. În această declarație, însă, voit sau nu, președintele pentru care am votat în ambele tururi și a cărui alegere mi-a provocat o bucurie imensă, spune că anti-corupția rezultate concrete nu este doar justiție (ca și cum nu ar fi suficient!) ci și ”dreptate socială”. Mai mult, ”dreptatea socială” ar fi scopul final al întregului efort justițiar. Oh!
Dacă ”justiția” e un ideal bine conturat, mai ales în aceste zile, însemnînd aplicarea egală a legii în privința tuturor, ”dreptatea socială” este un ideal ceva mai vag. Dacă ”justiția” se regăsește perfect în conturul statului de drept, „dreptatea socială” excede aceste limite. „Dreptatea socială” este, deja, un ideal politic. Dacă te duci la seminariile stîngii, afli că ”dreptatea socială” este în strînsă legătură cu sărăcia (care, dacă societatea ar fi dreaptă, nu ar exista) și cu nevoile oamenilor (care, dacă societatea ar fi dreaptă, ar fi mereu și pentru oricine satisfăcute). Într-o viziune de stînga, ”dreptatea socială” înseamnă o redistribuție a averii societății după criterii ”sociale”. Actorii „dreptății sociale” sînt indivizii văzuți ca membri ai claselor sociale. „Dreptatea socială” este dreptatea împărțită între clase sociale. Omul o primește sau e văduvit de ea anume pentru că aparține unei clase. Nuanțele stîngii induc, firesc, nuanțe și în înțelegerea dreptății sociale – prezentarea mea e schematică.
Dacă mergi la seminariile dreptei, afli că ”dreptatea socială” este un tip de redistribuție a averii societății după merit. Nevoile nu sînt, pentru dreapta, un prim criteriu de distribuire a avuției societății, ci meritul, adică munca, aptitudinile, calificarea etc. Ideea dreptei liberale este veche, de la J. Locke, și spune cam așa: ca să ai ce să redistribui trebuie să produci; orice produs încorporează în el o valoare a muncii pe care cineva a prestat-o pentru a face acel produs, iar această valoare intrinsecă produsului îl leagă de cel care l-a produs, iar creatorul produsului are, astfel, un drept (în sens juridic!) asupra bunului respectiv; pentru a ceda acest drept născut din propria muncă, autorul produsului trebuie compensat cumva. Așadar, să zicem că statul ar fi dator cu o redistribuire în termenii ”dreptății sociale”. Ca să aibă produsul de redistribuit, statul plătește producătorului. Astfel, își crează un cost pe care, cumva, trebuie să-l acopere mai departe. Sigur că, folosind forța sa, statul poate redistribui în numele dreptății sociale un produs pe care îl obține de la producător fără să-i plătească nimic. Comuniștii, de pildă, au crezut că se poate și așa, generînd după cinci decenii de exercițiu cel mai mare faliment economic al secolului XX. Cei de la dreapta zic că nu se poate să redistribui decît ceva ce ai în temeiul unui cost legitim și, de aceea, singurul sistem de redistribuire care merge este cel natural, al pieții, care trebuie lăsată să funcționeze firesc. Precizez apăsat că distorsiunea acestui sistem de piață naturală, liberă, vine de cele mai multe ori nu de la cei săraci și nevoiași, ci de la cei bogați și corupți. Cu alte cuvinte, dacă o gîndire de stînga luptă împotriva corupției pentru că așa o cere ”dreptatea socială”, o gîndire de dreapta luptă împotriva corupției pentru că distorsionează mecanismele naturale ale pieții. Sfînta piață nu este atacată de amărîți!
În sensul stîngii, corupția este inamicul unei ordini sociale socotită ”dreaptă” și al unei întregi clase sociale (efectul major al corupției generalizate este sărăcia). În sensul dreptei, corupția este inamicul libertății (căci corupții nu mai decid liber, ci impus) , al rațiunii (corupții nesocotesc responsabilitatea) și al pieței autentice. Evident, de pe paliere diferite, ambele perspective sînt adevărate.
În orice caz, chestiunea ”dreptății sociale” este complicată și poate tocmai de aceea ea este foarte lesne de manipulat de către politicieni, din orice orizont ideologic ar veni. Mai ales la noi, practica a dovedit că plasamentul acțiunii politice sub sloganul ”dreptății sociale”, însă, este un joc pur psihologic și deloc ideologic. „Dreptate socială” înseamnă, direct și de cele mai multe ori, doar o frustrare satisfăcută, un fel de înfăptuirea a unui resentiment. Un om apăsat de griji materiale, care s-a simțit ani de zile frustrat de aroganța milionară a lui Adrian Năstase ori de gențile Elenei Udrea, cînd îi vede trași la răspundere penală simte ceva aproape orgasmic, fără să se mai gîndească la justiție. Și cei mai mulți oameni sînt apăsați de griji materiale, așa că, de fosrte multe ori, ”dreptatea socială” nu are nimic comun cu justiția. Ce altceva era pentru useliști sloganul răzbunător al ”dreptății pînă la capăt” decît promisiunea de răstignire a lui Băsescu și atît? „Dreptate pînă la capăt” însemna, de fapt, ”dreptate la celălat capăt” pentru că nu se referea deloc la cel mai ilustru purtător al ei, Ponta, și nici la finanțatorul celui mai acerb grup de propagandiști ai ei, Voiculescu. Nu-i vorbă, la fel gîndeau și antipesediștii cînd le-a venit apă la moară. Vorbind despre ”dreptate socială” ca așteptare a cetățenilor ce trebuie împlinită, Iohannis pare să zică: ”dreptate la toate capetele”. Chiar dacă politicienii au voluptatea (vinovată?) de a folosi ”dreptatea socială” cum vor, statul trebuie să acționeze exclusiv în termenii justiției.
Momentul de reglaj al societății noastre sub rigorile statului de drept trebuie să aibă loc. El a început de cîțiva ani buni și continuă acum cu intensitate și cuprindere sporită. Eu sînt un cetățean care așteaptă de la statul său justiție și nimic mai mult, iar un stat care se ocupă cu ”dreptatea socială” este, de multe ori, un stat care ocultează justiția.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
