Evenimentul Zilei > EVZ Special > INTERVIURI CU SCRIITORI. Acad. Nicolae Manolescu (Președintele Uniunii Scriitorilor din România): „Generațiile au nevoie de nași. Uitați-vă ce se întâmplă cu generația 2000 care nu prea are nași!” Nicolae
INTERVIURI CU SCRIITORI. Acad. Nicolae Manolescu (Președintele Uniunii Scriitorilor din România): „Generațiile au nevoie de nași. Uitați-vă ce se întâmplă cu generația 2000 care nu prea are nași!” Nicolae

INTERVIURI CU SCRIITORI. Acad. Nicolae Manolescu (Președintele Uniunii Scriitorilor din România): „Generațiile au nevoie de nași. Uitați-vă ce se întâmplă cu generația 2000 care nu prea are nași!” Nicolae

Manolescu are multe obligații pentru că are multe funcții. Conduce Uniunea Scriitorilor și cea mai importantă revistă literară din România, este Ambasador UNESCO, la Paris, are un băiat mare și o fetiță la școală, sute de scriitori debutanți și nu numai îi cerșesc o apreciere. Scrie cărți și tocmai face corecturile la una esențială pentru cultura română. În toată această agitație și-a făcut puțin timp pentru cititorii ziarului nostru.

CARTE DE VIZITĂ

NICOLAE MANOLESCU
născut Nicolae Apolzan, (n. 27 noiembrie 1939, Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea) este un critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române.

Evz: Într-un interviu recent în Evz, Florin Iaru afirmă :“așa că de la decanat l-au trimis pe Nicolae Manolescu la muncă patriotică. Și de-acolo a ieșit generația mea”. Câte generații ați mai „născut”?
Nicolae Manolescu:
E o glumă! E adevărat că, fiind eu la cules de struguri, la Cochirleni, în Dobrogea, cu studenții, nu mai știu în ce an, i-am întâlnit pe câțiva din viitorii „cenacliști de luni”, între care Florin Iaru. De moșit, am moșit două generații, 1960 și 1980. Desigur, în colaborare cu criticii generației mele. Generațiile au nevoie de nași. Uitați-vă ce se întâmplă cu generația 2000 care nu prea are nași!

Evz: Pe de altă parte ați readus „la viață” mulți scriitori morți sau interziși în multele cărți publicate. Ce ar însuma, într-o ediție de Opere complete, 57 de volume (Cultura e o ștafetă). Vă rog să ne dați câteva exemple.
N.M.:
Când am început să scriem noi, criticii generației 1960, numeroși scriitori importanți din trecut nu erau reeditați, nu figurau în manuale, nu erau comentați în presă. Alții, contemporani, nu mai existau public de la sfârșitul anilor 1940. Aproape toți „clasicii” erau cenzurați. Așa că generația mea a avut și acest rol de recuperare a „moștenirii culturale”, cum se spunea pe atunci. Revista „Viața românească”, și nu numai ea, a inițiat, grație lui Paul Georgescu, o campanie de recuperare. Un număr din două a fost consacrat unui scriitor uitat. Eu însumi am scris, prima oară după 1947, despre Gib I. Mihăescu. Printre primii, am scris despre Anton Holban, Ion Barbu și alții. Efortul nostru a fost încurajat de criticii generației anterioare, de exemplu, Ov.S. Crohmălniceanu, pionier în materie de readucere în viața literară a unor scriitori interbelici. Ca să înțelegeți ce au însemnat cei vreo 15 ani de ignorare a atâtor și atâtor scriitori interbelici, e destul să vă spun că am avut la un moment dat revelația că mulți dintre ei mi-au fost contemporani la propriu, trăind unii până în anii 1970, fără ca eu s-o fi știut în majoritatea cazurilor. Recuperarea a avut nevoie de decenii. Abia după 1989, lista a devenit completă. Și asta, datorită dicționarelor literare, inexistente înainte. Vă amintiți ce dificultăți a întâmpinat „Dicționarul Zaciu”?

Evz: Ați făcut cronică literară săptămânală cam 30 de ani. Afirmați că ați scris cam 1500 de cronici și vă consolați cu vorbele lui Oscar Wilde, cum că „Un om nu poate fi niciodată destul de atent în alegera dușmanilor săi”. Cât ați avut de suferit și în ce perioade mai mult?
N.M.:
Am scris săptămânal cronică literară, cu întreruperi rare, între 1962 și 1992. Dacă înmulțim, rotunjind, 30 de ani cu 50 de săptămâni pe an, obținem într-adevăr 1.500 de cronici. Desigur, cronicile nu i-au făcut fericiți pe toți scriitorii la operele cărora se refereau, dar să vorbim despre dușmani e un pic exagerat. Nu m-am plâns niciodată de a fi suferit mai mult decât toți românii care au avut rude apropiate în închisoare, în anii 1950, sau au trăit lipsurile materiale din anii 1980.


Nicolae Manolescu a fost (sau poate mai este) idolul multor femei. S-a bucurat de viață

„Eu i-am avut în închisoare pe amândoi părinții”

Evz: În perioada 1973-1977, când am fost studentul dumneavoastră, erați cel mai iubit profesor. Nu erați deloc cu Partidul Comunist, dimpotrivă și nici un oportunist. Nici până în 1989 nu ați fost. Și apoi ați intrat și în politică, chiar la cel mai înalt nivel. Totuși nu ați avut de suferit. Cum vă explicați, mai ales că aveți și o fire de artist?
N.M.:
Suferințe au existat, doar că nu vreau să le exagerez pe ale mele. Destui au fost ei înșiși arestați, unii pentru vreme îndelungată, eu i-am avut în închisoare pe amândoi părinții, dar am fost cruțat personal. Întrebat odată pe un post de televiziune de ce n-a făcut compromisuri în anii 1950, Marin Sorescu a răspuns: „Dacă eram prea mic?” Faptul de a fi persoană publică și membru al Uniunii Scriitorilor nu mi-a creat neapărat un statut special (dovadă atâți scriitori și membri ai Uniunii care au „colaborat” cu Securitatea, ca să nu mai vorbesc de PCR). Un fel de protecție, da, și ea consta în faptul că puteam rezista mai bine presiunilor de a scrie despre mărețele realizări sau despre Ceaușescu. Depindea într-o măsură mare de noi înșine de a ceda sau de a nu ceda. Până la urmă, conștiința morală a fiecăruia s-a dovedit hotărâtoare.

Evz: După succesul “Istoriei critice a literaturii române. 5 secole de literatură”, peste câteva săptămâni o să apară o variantă prescurtată a acestei capodopere, “pe înțelesul celor care citesc”. Putem spera ca această operă a dumneavoastră să pătrundă și în manualele de literatură din școli?
N.M.:
Nu e vorba de o variantă prescurtată, ci de una scurtă. N-am procedat prin tăieturi, am reformulat. Am păstrat, desigur, unele formule sau expresii, dar textul e nou. Am introdus și unele nume noi, am eliminat altele existente. Am schimbat organizarea materialului și titlurile unor capitole. Noua „Istorie” nu e o variantă a celei din 2008, e o carte diferită!

Evz: În ultimii ani ați publicat “Viață și cărți” Editura Paralela 45, 2009, un volum de excepție în care vă confesați, dar ne și momiți cu biblioteca strămătușii și cu modul în care v-ați format ca literat. Poate fi aceasta considerată o carte de suflet?
N.M.:
Nu-mi place expresia. Toate cărțile valabile sunt „de suflet”.

Evz: Deși scriitorii se urăsc între ei majoritatea vă consideră cel mai important literat în viață. Ce părere aveți?
N.M.:
Caracterizarea mă flatează. Aș vrea să fie și adevărată.

În curând în librării: Nicolae Manolescu / „Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc

Neagu Djuvara a scris o Istorie a României pe înţelesul copiilor. Cartea mea se intitulează Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Dacă ne gândim bine, e cam același lucru. Cei care citesc sunt, în zilele noastre, îndeosebi copiii. Am fost ispitit o clipă să citez cuvintele lui Benny Lévy din prefața unei culegeri de mărturii despre rezistența prin lectură a copiilor internați în lagărele naziste:

„Această carte se adresează tuturor copiilor și copiilor lor”. O dată ieșiți de pe băncile școlii, puțini sunt cei care mai țin o carte în mână. Una de literatură, vreau să spun. Ca să nu vorbesc de literatură română. Și, încă și mai rar, de literatură română contemporană. Nici profesorii de română nu se omoară cu cititul. Și nu de azi, de ieri. Anton Holban făcea remarca pentru vremea lui. Când s-a schimbat programa de literatură pentru liceu și au apărut manualele alternative, cu un deceniu și jumătate în urmă, cea mai mare îngrijorare a dascălilor de română, știți care a fost? Că sunt obligați să citească opere care nu fuseseră în programa dinainte. Învățământul umanistic de altădată se baza pe lectură.

Mulți dintre cei trecuți prin școală știau pe de rost poezii sau recunoșteau personaje de roman. Un concurs recent de la televizor i-a arătat pe participanți capabili să răspundă la întrebări din diverse domenii, mai puțin din literatură. E un semn al timpului. Nici măcar scriitorii nu se citesc între ei. De aici modestia titlului cărții mele. Ea nu se adresează criticilor literari, mai cu seamă acelora care sunt convinși că astăzi nu se mai scriu istorii literare. N-aș vrea să le stric tabietul de lectură. Ea se adresează, pur și simplu, celor care citesc. Ei sunt cei care salvează cartea. De la cei care nu citesc, nu putem avea nici o pretenție.