Gheorghe Oprea, viceprim-ministru în timpul lui Ceaușescu, a trăit extrem de modest. Nu avea casă sau mașină pe numele lui. Portret în premieră pentru „Unchiul Ghiță”.

Ionel Anton a dedicat o parte din interviul pe care mi l-a acordat în podcastul EVZ difuzat ieri, unei figuri importante dinainte de 1989. Un om despre care s-a vorbit prea puțin. Este vorba despre Gheorghe Oprea, fost viceprim-ministru în guvernul de la finalul regimului comunist. Un regim care inspira frică, dar care avea și excepții.

„Mi-aș dori ca emisiunea asta să fie un omagiu pentru un om despre care nu s-a vorbit pe cât ar fi trebuit. Pentru mine a fost socrul pe care nu l-am avut”, spune Anton, explicând că Oprea era fratele tatălui soției sale.

Anton povestește că a aflat întâmplător cine este „unchiul Ghiță” în vara lui 1989, la Costinești: „Soția mea a dat un telefon, iar în câteva minute am avut cazare de la șeful stațiunii. Abia atunci am înțeles pe cine sunase”. Ulterior, l-a identificat pe panoul cu membrii CPEx din fața cinematografului Patria, în centrul Bucureștiului: „Acolo l-am văzut prima dată în poză”. Despre perioada post-’89, Anton marchează doar că Oprea a fost arestat „și a stat la pușcărie”.

Un telefon la Oprea a rezolvat cazarea în 1989 la Costinești

Ionel Anton: “Eram la Costinești. Eu nu știam nimic despre existența lui în ′89. Noi ne-am cunoscut în 1988, în decembrie. Și am mers cu încă o prietenă și cu prietenul ei la Costinești. Cred că n-am avut timp să ne luăm repartiția de cazare. Prietena ei, tatăl ei era în ministerul Sănătății, secretar de stat la vremea aia, a găsit cazare. Pentru noi nu aveau. Și Mihaela, o văd pentru prima dată că se supără? Dă-mi o fisă de 3 lei, să dau un telefon. Mihaela, hai să mergem în sat să găsim o gazdă... Te rog, dă-mi o fisă. Și dă un telefon, după care vine și zice, ne așteaptă domnul Cornel Gogoașe, șeful stațiunii Costinești. Mihaela, termină cu glumele, te rog, n-am chef, sunt obosit. Hai să mergem, că ne așteaptă. Ne ducem la șeful. Imediat primim un apartament la Hotel Forum, etajul 1, cu vedere la mare”.

Ce salariu ar urma să câștige Mirel Rădoi la Gaziantep. Contre la distanță între Gigi Becali și Marius Șumudică

„Marea Înarmare”: Record istoric pentru bugetul SUA și miliarde de euro în Europa. Unde se situează România în acest plan colosal?

Povestea continuă: “O întreb: pe cine ai sunat? Nu spun. Hai te rog frumos, nu mă ține. Nu spun...în final. l-am sunat pe unchiul. Și cum îl cheamă? Unchiul Ghiță. Mihaela nu spunea nimănui, nici la facultate, nu știa nimeni cine e. Deci nu știa nimeni cine e unchiul. Insisit. Bine, îl cheamă Gheorghe. Și acum să vezi ciudățenie. Ne cazăm apoi ieșim un coleg de-al meu care avea o ciudățenie, Gabi îl chema. Știa toată componența CPEx și Marea Adunare Națională, pe deasupra. Adică sute de oameni. Gabi, tu știi sigur asta: Zi-mi și mie cine poate fi unchiul soției mele. Cum îl cheamă? Gheorghe. Sunt 18 Gheorghe. Bă, stai ușir. Mai dă-mi ceva. Zic, băi, nevasta mea-i din Băicoi. Bă, și-l vă pe ăsta cum se albește: Mă, te-ai nenorocit. Fugi! E Gheorghe Oprea, viceprim-ministru, al treilea om în stat. Fugi!”

Gheorghe Oprea, un om modest

Dincolo de controversele epocii, Ionel Anton insistă pe caracterul și modestia lui Gheorghe Oprea: „La Revoluție nu avea nimic pe numele lui — nici casă, nici mașină. După 45 de ani în slujba țării… La 27 de ani era director general în Ministerul Industriei Construcțiilor de Mașini. A participat la ridicarea obiectivelor majore ale României”. O dovadă emoționantă, spune el, a venit la înmormântarea din 2016: „Au fost coroane de la Turbomecanica, de la combinatul de la Galați, pe care scria - Vă mulțumim pentru un vis devenit realitate’”.

Anton subliniază că Gheorghe Oprea nu și-a folosit niciodată poziția pentru a-și avantaja rudele: „M-a prezentat mereu ca nepotul meu, niciodată soțul nepoatei mele, având zero interes material”. În plus, păstra relații apropiate cu oameni din vechiul aparat economic și tehnic, „o echipă foarte bună”, după cum evocă Anton.

„Asta înseamnă să fii patriot și să vrei să-ți ajuți țara”, rezumă Ionel Anton, care spune că prin acest portret încearcă să recupereze memoria unui tehnocrat al vechiului regim, despre care publicul știe prea puțin, dar ale cărui proiecte industriale au lăsat urme vizibile și recunoștință, chiar și la decenii distanță. Era Gheorghe Oprea.

Gheorghe Oprea, Ceaușescu și Carter, 1978

S-a întors în țară, refuzând azilul politic

Gheorghe Oprea a susținut, în 1990, în fața instanței, că implicarea sa directă în evenimentele din decembrie 1989 s-a limitat la participarea la ședința CPEx din 17 decembrie. El a arătat că, din 20 până pe 26 decembrie, s-a aflat în Turcia și că, odată ce a aflat pe 22 decembrie de înlăturarea cuplului Ceaușescu și de abolirea vechilor structuri, și-a exprimat „adeziunea totală și fără rezerve” față de noile autorități. Întrebat insistent dacă va cere azil politic, a răspuns „nu” categoric, afirmând public că se va întoarce imediat în România. S-a întors în ţară pe 26 decembrie, la bordul unei nave care a ancorat la Constanţa. N-a fost primit cu aplauze, ci cu o pereche de că­tu­şe.

Motivând decizia de a reveni în țară, Oprea a invocat atât sentimentul de apartenență, cât și convingerea propriei nevinovății: „Aceasta este țara mea… m-am născut și am muncit aici”. El a declarat că nu și-a imaginat că ar putea fi tras la răspundere pentru represiunile de la Timișoara, întrucât nu se considera vinovat și avea încredere „în poporul român și în justiția lui”. Din această perspectivă, prezența sa „după gratii” ar fi fost, în viziunea sa, rezultatul încrederii acordate unei justiții postrevoluționare pe care o credea echitabilă.

A fost condamnat, apoi grațiat

Pe fond, Oprea a respins acuzația că membrii CPEx ar fi validat prin vot expres reprimarea manifestațiilor. El a descris modul de funcționare al nucleului de putere: nu se votau individual măsurile; Ceaușescu solicita acordul cu o formulă generală, iar „de multe ori răspunsul era tăcerea tuturor”, urmată de concluzia liderului: „Deci, toată lumea este de acord”. În această logică, susține Oprea, „nu aveai cum să te opui” formal, deciziile fiind consfințite de autoritatea personală a conducătorului și de practicile informale ale ședințelor.

Arestat în 1989, a fost condamnat în 1994 la 14 ani de închisoare, fiind grațiat de restul pedepsei în 1996.

În cadrul podcastului am spus că a stat mult mai puțin în închisoare decât alți membri ai conducerii comuniste. Circulând la vremea aceea afirmația că ar fi fost „scos la intervențiile rușilor”. Era o confuzie pe care simt nevoie să rectific cu scuzele de rigoare: nu era vorba despre Gheorghe Oprea, ci despre Ioan Ursu.