Iată ce spune Vladimir Tismăneanu: „Corneliu Vadim Tudor, care a decedat la vârsta de 65 de ani, a fost profetul politicii șoviniste din România contemporană. Folosind o frază inventată de Peter Gay, specialitatea lui a fost cultivarea urii. În timpul erei Ceaușescu, el i-a depășit pe toți ceilalți lingușitori – și au existat o mulțime – în glorificarea cuplului prezidențial. El a fost un visceral și fără echivoc antisemit și ungarofob. A glorificat cu mândrie Securitatea. A fondat «Partidul România Mare» și, omonim, veninosul săptămânal xenofob. În decembrie 2006, Vadim Tudor a organizat un circ parlamentar, în încercarea de a sabota discursul președintelui Traian Băsescu, prin care regimul comunist a fost condamnat ca ilegal și criminal. În numeroase ocazii, Vadim Tudor m-a jignit («șobolanul navetist » 
etc). Am fost onorat să fiu pe lista lui de inamici personali, alături de cei mai buni şi mai străluciţi dintre români…”.
Portret
Dinu Săraru: „Am descoperit azi noapte, în însemnările lui Camus, un citat din Stendhal, în care romancierul francez își făcea un portret în care încape extraordinar destinul lui Vadim: «Dar sufletul meu este un foc, care suferă dacă nu arde de viu». Ăsta era personajul”.
Rău în pamflete
Andrei Păunescu: „Vadim era mai impulsiv și mai rău în pamflete, Adrian Păunescu, era mai înțelept și mai iertător. Aş vrea să vă vorbesc despre cele patru lucruri mari care i-au unit. Unu: marea cultură pe care o aveau amândoi; doi: naţio nalismul luminat, pasiunea sfâşietoare pentru ţară; trei: talentul literar – la Vadim, marele talent literar era harul de pamfletar, pe care Adrian Păunescu i l-a recunoscut întotdeauna; patru: dragostea, fanatismul pentru familie.
