Că Victor Ponta e mai puțin consecvent decât cucul, se știa de mult. Însă volta geo-strategică executată vinerea trecută este, fără îndoială, cea mai spectaculoasă din întreaga carieră a sprințarului premier. Ea bate toate oscilațiile (de la Lovitura de Stat la Pactul de Coabitare și de la Hienă la Pisic) care, de-a lungul timpului, au făcut deliciile observatorilor bestiarului politic românesc. Până la istorica dată de 12 septembrie, orice vorbă cât de nevinovată, orice aluzie cât de vagă la unirea cu Basarabia îl irita pe Ponta mai tare ca psoriazisul. „România nu e URSS să ia pe cineva cu forța”, i-o reteza premierul la Reghin, în luna mai (deci acum mai puțin de patru luni!), unui ziarist local. Și, zău așa, pe cine să mire aversiunea lui pentru Unire, când genealogia sa politică purcede direct din Bunicuța Iliescu și Nașul Năstase (cel care l-a botezat Micul Titulescu)? Adică de la cele două personaje care, în 1991, trăgeau de muribunda URSS să semneze un tratat bilateral. Noroc că Golema a răposat, lăsându-i pe cei doi cu hârtia în mână și cu pata în istorie.

De la instalarea sa la Palatul Victoria, Ponta nu a încetat să arunce ocheade complice spre Răsărit, întorcând spatele Apusului, încât până și bonomului Martin Schulz, rudă de familie politică, îi sărea muștarul la răstimpuri. (Drept urmare, Ponta l-a trădat și s-a grăbit să pune papucul adversarului Juncker.)

Așadar, ce l-a apucat pe premier cu Unirea? Ce i-a venit să irite Moscova în asemenea hal încât însuși marele Lavrov a catadicsit să deschidă gura ca să-l pună la punct? Mai mult, Ponta părea să se înțeleagă de minune cu omologul său de la Chișinău, Iurie Leancă, fost atașat la Ambasada URSS de la București înainte de 1989, cu care împărtășea aversiunea pentru Unire: „Problema Unirii nu e pe agendă, astfel de abordări ne creează probleme suplimentare și scindează societatea”, declara Leancă, în decembrie 2013, într-un interviu comun cu Ponta la Antena 3.

Premierul ar urmări „confiscarea mitului fondator al României”, este explicația pertinentă găsită de Dan Tăpălagă. Într-adevăr, în dorința sa de a se lăbărța peste toată scena politică, Ponta și-a făcut o sistemă din a asuma valori de dreapta, cum ar fi Naționalismul și Credința. Unirea rămăsese neșterpelită.

Fără să exclud ipoteza lui Tăpălagă, mă tem că motivul sucelii lui Ponta este mult mai parșiv. Iată de ce: marți seara, pe 9 septembrie, cu doar trei zile înainte de declarația de la Alba Iulia, a trecut prea puțin băgat în seamă un eveniment major: semnarea Procolului de Colaborare între PSD și Partidul Democrat din Moldova. Actul vizează inclusiv sprijinul reciproc în alegeri. Pe document și-au pus semnătura înșiși liderii celor două formațiuni: Victor Ponta și Marian Lupu. Acesta din urmă, fervent promotor al „moldovenismului” și anti-unionist înrăit. „Eu sunt moldovean și nu voi participa la Ziua Unirii” sau „Unirea este un mit. Republica Moldova nu se va uni niciodată cu România”, sunt doar două mostre de gândire a noului aliat al lui Ponta. Lupu a ucenicit sub aripa comunistului Voronin, așa cum Ponta a ucenicit sub Iliescu. Iar partidul lui Lupu are un protocol similar de colaborare cu „Edinaia Rossia”, partidul lui Putin. Cum dar s-ar putea sprijini „moldoveanul” Lupu și „neo-unionistul” Ponta, inclusiv în alegeri (prezidențialele din România și parlamentarele din Moldova sunt programate cvasi- simultan, în noiembrie)? Simplu: alimentându-și reciproc angoasele propriilor electorate! În timp ce Băsescu a pus surdină elanurilor unioniste, tocmai pentru a nu da apă la moară filorușilor, pe Ponta l-a pocnit spiritul lui Mihai Viteazu. Gura păcătosului adevăr grăiește. Vă amintiți ce zicea iarna trecută? „Dacă mai dăm multe declarații stupide, s-ar putea să-l ajutăm pe Voronin să câștige alegerile”. Declarațiile de la Alba Iulia sunt menite să-l ajute pe „moldoveanul” Lupu, noul Pupil al lui Putin. Și, implicit, pe Tutorele de la Kremlin.