Dumitru Fărcaș, maestrul taragotului, s-a stins din viață la începutul săptămânii trecute, prilej pentru o caldă rememorare

Redăm, așadar, mai jos, gândurile scrise de Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, la moartea lui Dumitru Fărcaș:

 

 

Dumitru Fărcaș – nemuritorul

 

Dumitru Fărcaș a murit și a trecut astfel în nemurire.

Maestrul avea vocația luminii sale interioare, pe care o răspândea în jurul său. Îmi amintesc o întâmplare veche, petrecută cu puțin înainte de 1989, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca. Era un decembrie rece și apăsător, cu „bordeie fără foc” și nu era permis să se organizeze concerte de colinde, după datină. Cel puțin, asemenea concerte nu puteau fi dedicate pe față Crăciunului și nici nu se puteau cânta oficial colinde cu versuri religioase despre Nașterea Mântuitorului. Dar Dumitru Fărcaș a apărut pe scena Casei de Cultură și a început să dăruiască publicului adunat în frig colinde interpretate la faimosul său taragot. Parcă ne mai încălziserăm cu toții, iluminați de marea taină a Nașterii copilului Iisus, când, dintr-o dată, „s-a luat lumina”. Nu se zicea că s-a luat curentul electric, cum ar fi fost corect sub aspect tehnic, ci că „s-a luat lumina”. Lumina ni se lua des pe atunci, dar să se întâmple asta chiar atunci când era preamărită minunea dumnezeiască, atunci când veneau „craii de la răsărit”, călăuziți de stea, parcă era prea mult! S-a făcut, vreme de câteva secunde, o liniște de mormânt. Cu siguranță, ar fi izbucnit în scurt timp vociferări și proteste. Dar nu s-a întâmplat asta fiindcă Maestrul, în plin întuneric, a început să cânte cu propria-i voce, în grai maramureșean: „În tătă casa-i lumină, zuărel de zuă,/ La tăt focu-i oala plină, zuărel de zuă” (adică: „În toată casa-i lumină, ziurel de ziuă,/ La tot focu-i oala plină, ziurel de ziuă”). Folclorul nou pervertise versurile acestea sublime, aducându-le într-o variantă prozaică, lipsită de autenticitate: „În toată casa-i lumină,/ La tot omu-i masa plină”. Artistul știa însă forma originară, de la sat, cu țăranul care, de Crăciun măcar, visa focul menit să ardă și sub oala lui cu bucate. Lumea din sală, formată în cea mai mare măsură din studenți, a izbucnit în râs. Dintr-o dată, întunericul dat nouă de regimul comunist, devenea lumină (interioară), iar foamea devenea sațietate (imaginată). Râsul nostru era însă, de fapt, plâns. Sau cum ar fi zis Creangă, făceam haz de necaz. Apoi, „s-a dat” iarăși lumina electrică și toată sala a cântat împreună cu Dumitru Fărcaș, marele imn închinat Nașterii Domnului. Maestrul era capabil, prin marele său har, să scoată lumea din întuneric și s-o îndrume spre lumină.

Sunt oameni pe lumea asta care nu sunt capabili de iubire. Nu-și iubesc nici soțiile sau soții, nici copiii, nici aproapele și nici țara în care trăiesc ori în care s-au născut. Dintre aceștia, unii răspândesc, seamănă și cultivă chiar ura, îndemnând la rele, la răul endemic, funciar, făcut cu pasiune. Plăcerea de a face rău a fost studiată destul de serios de către psihologi și nu cred că mai este nevoie să insist în acest sens. Dumitru Fărcaș era chiar opusul unor astfel de indivizi. El cânta la taragot câte-o purtată de la miazănoapte, unduia o doină ori un joc de pe Someș sau de pe Mureș, trecea lin dintr-o melodie în alta, încât te simțeai atins de o aripă de înger, uitai de toate necazurile personale și de relele lumii, te pătrundeai de „acel farmec sfânt” de neegalat și-ți venea să-i îmbrățișezi pe toți semenii tăi. Câteodată, în mijlocul cânturilor sale ivite din taragot, se oprea ca să horească sau să recite. O poezie foarte dragă lui era „Țara mea și mândra mea”. Ea începe cu versurile: „Moroșeni mă ascultați/ Dușmanilor nu vă dați!/ Cât o fi român român,/ Pe pământul lui stăpân,/ Să-și cânte cântările,/ Să-și lumine zările,/ În Vârful Pietrosului,/ în Valea Mureșului”. Poezia vorbește de moșia cea mică, adică de ogorul fiecăruia, lăsat de părinți și de moși și de mândra (iubita, soția) oricărui bărbat. Ogorul (adică țara) și mândra nu i le poate lua românului nimeni, în afară de Dumnezeu, care nu ar face-o oricum, de unde vine și rugăciunea din final: „Și mă rog lui Dumnezeu așa:/ Eu să mor, dar să-mi trăiască/ Țara mea și mândra mea”. Cu alte cuvinte, dacă este nevoie de sacrificiu, atunci mai degrabă să mor eu! Iată că Dumitru Fărcaș a murit, dar încă trăiesc țara lui și iubirea lui, așa cum și-a dorit. Dumitru Fărcaș a murit, dar prin mesajul său a intrat în nemurire. 

Cluj-Napoca, 8 august 2018                                                       Ioan-Aurel Pop