De-a lungul timpului, românii au înţeles patriotismul în diferite moduri. Paradele fastuoase organizate de zilele naţionale, odele închinate patriei şi sutele de pagini din cărţile de istorie vorbeau toate despre sentimentul de "dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor". Ce înseamnă însă patriotismul pentru fiecare dintre noi? Este o noţiune abstractă şi un sentiment demodat, este o datorie sau un mod de viaţă? În anul 1989, în România a fost organizată o ultimă paradă de 23 august. Pionieri şi muncitori au fost scoşi la defilare, oraşele împodobite cu flori şi pancarte. Manifestările grandioase centrate pe celebrarea familiei Ceauşescu au furat semnificaţiile acestei zile.
Devenită zi naţională a României comuniste, 23 august a încetat să mai reprezinte ieşirea ţării din războiul contra Naţiunilor Unite şi întoarcerea armelor către germani.
Căci, în urmă cu 64 de ani, regele Mihai anunţa că "România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de razboi cu Marea Britanie şi Statele Unite.”
În România anului 2008 nu se mai serbează nici 23 august comunist, nici 23 august istoric. Iar patriotismul a devenit un subiect controversat. Mulţi consideră că dau dovadă de patriotism prin faptul că au rămas în România atunci când unii au ales să plece. Alţii nici nu vor să audă de ţara lor şi, ajunşi în Italia sau în Spania, îşi neagă, de ruşine, originea.
Sportul, ambasadorul mândriei
Am fost patrioţi atunci când pe arena din Beijing s-a auzit primul imn naţional de la această Olimpiadă şi am ascultat cu mândrie „Deşteaptă-te, române!”, privind ochii bucuroşi ai Alinei Dumitru, prima campioană olimpică la judo. Le-am ţinut pumnii strânşi fetelor de la gimnastică, amintindu-ne de succesele intrate în istorie ale gimnasticii româneşti, am scris din nou despre prima notă de zece, obţinută de Nadia Comăneci în ‘76, despre generaţiile de aur şi despre surprizele acestor Jocuri Olimpice.
Ne-am bucurat că suntem români cu fiecare sportiv învingător, am făcut filosofia sporturilor cu tradiţie şi am lăudat determinarea reprezentanţilor noştri.
Am văzut steaguri agăţate la geam, feţe dezamăgite în zilele proaste ale sportivilor noştri şi ne-am oprit pentru a vedea exerciţiile gimnaştilor, cursele atleţilor sau meciurile handbalistelor. Pentru mulţi, patriotismul a fost egal, în cele 17 zile ale Jocurilor Olimpice, cu emoţia celor opt medalii câştigate şi cu dezamăgirea unor vise pierdute în sălile de concurs de la Beijing.
De mâine, trebuie să găsim o altă formă de manifestare. Voi cum vă manifestaţi patriotismul?
Recomandările noastre
