Verdictul se cunoaște. Curtea de Apel București a decis că actorul Mircea Diaconu poate candida în alegerile europarlamentare din luna iunie a acestui an.
Aceasta, în pofida stării de incompatibilitate - stabilite de Agenția Națională de Integritate și confirmate de Înalta Curte de Casație și Justiție - în care s-ar fi aflat acesta, într-o perioadă în care funcționa, simultan, ca senator și director al unui teatru din București. În urma verdictului de incompatibilitate, fostului senator i s-a interzis ca vreme de 3 ani să mai ocupe funcții publice, fapt pentru care a fost retras de pe lista de candidați în alegerile europarlamentare a PNL, iar BEC i-a respins, într-o primă instanță, dreptul de a-și susține candidatura ca independent. Actorul s-a adresat Tribunalului București, care i-a admis contestația la decizia BEC de a nu-i permite candidatura, iar ultima instanță, Curtea de Apel București a respins, la rândul ei, contestația depusă de Agenția Națională de Integritate la decizia Tribunalului București. Prin urmare, Mircea Diaconu are dreptul să candideze în apropiatele alegeri.
Dincolo de dezamăgirea inițială produsă de faptul că decizia finală pune pe butuci un întreg război purtat de ANI pentru impunerea unor standarde de integritate în viața politică românească, nu sunt pe deplin convins că decizia Tribunalului București este una greșită, sau, mai rău, ticăloasă. Textul articolului 25, al. 2 al Legii 176/2010, în baza căruia BEC a respins candidatura lui Mircea Diaconu este realmente confuz și prin urmare, interpretabil. Iată ce spune el: „dacă o persoană a ocupat o funcție eligibilă, nu mai poate ocupa aceeași funcție pe o perioadă de trei ani de la data încetării mandatului”. Se referă aceeași funcție, în mod concret la funcția de senator ocupată de Mircea Diaconu în perioada de incompatibilitate, sau la o funcție eligibilă, indiferent de nivelul acesteia? Trebuie să fii mai degrabă semiotician decât judecător pentru a înțelege exact ce vrea să spună textul. Dacă în loc de „aceeași funcție”, în textul legii ar fi apărut formulat „vreo altă funcție eligibilă” sensul ar fi fost fără dubii, iar Mircea Diaconu ar fi comentat liniștit campania electorală pentru europarlamentare, pe facebook, ronțăind mere roșii. Dar, în condițiile în care se precizează în motivarea deciziei Tribunalului București că există o directivă CEDO, potrivit căreia, în cazul existenței unor ambiguități în textele de lege, trebuie să se adopte o decizie „în favoarea tituluarului dreptului supus interdicției”, mă întreb ce aș fi făcut eu dacă m-aș fi aflat în locul judecătorilor. Mă tem că, judecând strict pe baza acestui text, nu aș fi găsit suport pentru a lua o hotărî altfel. Și ajungem iar la analfabetismul și/sau ticăloșia celor care fac legile neclare, interpretabile, cu dus-întors în România. Un cuvânt pus aiurea sau o virgulă uitată sau pusă eronat pot schimba destine și, mai ales în justiție, pot ruina efortul unor ani buni de muncă în soluționarea justă a unor cauze. O bună utilizare a limbii române, care să nu lase loc de echivoc, ar trebui să fie condiția sine qua non, a oricărui text legislativ.
Evident, judecând în spiritul legii și al bunului simț victoria lui Mircea Diaconu în fața ANI este victoria șmecheriei a învârtelii, a faptului că fărădelegea descoperită și pedepsită într-un sector poate fi anulată și uitată dacă schimbi sectorul. E ca și cum i-ai spune unui hoț pe care l-ai prins în autobuz că de mâine nu mai are voie să urce în autobuz, dar, dacă vrea să-și facă meseria în tramvai, nu există nicio opreliște până la o eventuală nouă deconspirare a sa. Evident, precedentul creat îi va lumina pe toți incompatibilii și îi va motiva pe politicienii aflați în atenția justiției să caute cu atenție portițele de scăpare, ușile secrete pe care predecesorii lor, le-au camuflat discret, în aproape toate textele de lege.
Dincolo de războiul juridic și de înfrângerea drastică, pentru destulă vreme de acum înainte (cel puțin până la elaborarea unei alte legi care să corecteze imperfecțiunile celei existente, în condițiile în care apetența aleșilor pentru acest subiect nu este deloc una de invidiat) a celor care doresc introducerea unor criterii ferme de integritate în politica românească, din punct de vedere pur electoral, intrarea în cursă a lui Mircea Diaconu este în defavoarea actualei puteri.
Bazinul electoral al candidatului independent este același cu cel al PSD și al aliaților săi. Nu e nevoie de un efort foarte mare de imaginație pentru a intui că artistul nu speră să fie votat de prietenii statului de drept, ai ANI și ai DNA, de oamenii care își doresc o justiție puternică și independentă față de puterea politică. El este candidatul Antenei 3, al fanilor domnilor Gâdea și Badea, speranța, simbolul și modelul de succes al parlamentarilor ajunși în conflict cu legea, nostalgicilor filmelor din anii ’70 – ’80, în care comuniști de omenie îl priveau cu simpatie și îi dădeau întotdeauna dreptate în final, tânărului simpatic, al cărui spirit de frondă nu făcea decât să dea un nou imbold servirii creatoare a adevăratelor „valori” ale societății comuniste. Electoral, Mircea Diaconu va mușca din aceeași pâine cu marile doamne ale PSD, Corina Crețu, Ecaterina Andronescu și soția doctorului Ponta. Și nu văd sincer argumentele prin care acestea l-ar putea bate în populism pe foarte îndrăgitul actor. Până și în corpul alegătorilor celor mai fideli ai PSD – pensionarii – s-ar putea produce fisuri și mulți vor intra în cabina de vot sfâșiați între pasiunea de a-l sprijini pe eroul fâșneață al tinereții lor, prezentat ca un martir, cu atâta caldă înțelegere umană de domnul Gâdea la Antena 3, și datoria insuflată de responsabilul de sector de a pune ștampila pe lista glorioasă, deschisă de o doamnă cu privirea oțelită, pe al cărei piept strălucește falnic decorația „Steaua României”. Și chiar dacă indicațiile vor fi precise, nu e deloc exclus ca, zărindu-i popularul nume, rătăcit auster în imensitatea listelor electorale, unele dintre bravele eroine ale întrecerilor socialiste de ieri, să-și spună, cu o lacrimă nostalgică în colțul ochiului: „Hai, maică, să-i dăm și lui săracul”. Fiecare vot luat de Mircea Diaconu în alegerile europarlamentare care se apropie, va zbura din poșetele doamnelor Corina Crețu, Ecaterina Andronescu și Daciana (Ponta) Sârbu. Și nici nu se va mai întoarce vreodată, pentru că, odată ajuns la Bruxelles, e greu de crezut că fostul senator liberal se va afilia grupului socialiștilor europeni.
În tot răul este și un bine. Nu ne rămâne decât să fim optimiști. În alegerile europarlamentare din luna iunie, marii învingători ai bătăliilor juridice din ultima săptămână, Mircea Diaconu și Corneliu Vadim Tudor, se vor înfrupta din ciorba populismului care, până acum câteva zile, părea să fie gătită exclusiv pentru candidații PSD și aliații săi. Nu pot decât să le urez succes în campania electorală și să ia cât mai multe voturi!
Recomandările noastre
