Cu câteva zile înainte de execuție, Ceaușescu ura „La mulți ani!”. "Pomană" pentru oamenii muncii, studenți și copii. 12 decembrie 1989. Ultimele 30 de zile ale comunismului

O zi scurtă de iarnă, în care lumina a durat mai puțin de nouă ore, prinsă între un răsărit târziu, la 7:43, și un apus grăbit, la 16:36. Calendarul arăta că mai sunt doar două săptămâni până la Crăciun, dar România trăia într-un timp suspendat, între gerul de afară și minciuna de la vârf.

"La mulți ani!", o urare deșartă

Meteorologii anunțau o vreme în perfectă concordanță cu starea națiunii: rece, tăioasă, apăsătoare. Cerul era variabil, mai mult senin, cu excepția nordului, unde înnorările accentuate aduceau ninsori slabe. Temperaturile se zbăteau între -3 și 5 grade, în timp ce noaptea și dimineața gerul mușca adânc, minimele coborând până la -13 grade în depresiuni. În vestul și centrul țării, peisajul era dominat de ceață și depuneri de chiciură, o metaforă vizuală a opacității în care se zbătea țara.

În același peisaj al disonanței cognitive, „Monitorul Oficial” al zilei consemnează și tentativa regimului de a simula o normalitate festivă prin două decrete ale Consiliului de Stat, semnate de Nicolae Ceaușescu. O încercare birocratică de a cumpăra liniștea socială cu resturi de la masa Puterii, ceea ce ne arată că Nicolae Ceaușescu știa de nemulțumirile românilor.

Decrete date pe 12 decembrie 1989. sursa: Informatia Bucurestiului

Bani pentru oamenii muncii, studenți și copii

Concret, pe 12 decemnbrie 1989 se aprobă plata unui avans din „fondul de participare a oamenilor muncii la realizarea producției”, o promisiune financiară aruncată pe o piață unde banii nu mai aveau valoare în lipsa mărfurilor.

Tradiții de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Ce nu ai voie să faci pe 23 aprilie

Ce pensie primesc foștii parlamentari, în condițiile în care contribuția lor a fost de aproximativ 700 de lei 

Mai mult, într-un efort de a șterge orice urmă de spirit religios, Crăciunul, camuflat sub denumirea seculară de serbare a „Pomului de Iarnă”, pentru care se alocă fonduri destinate celor 4 milioane de copii.

Însă detaliul care trădează cel mai crud zgârcenia și desprinderea de realitate a regimului se află în Articolul 2 al decretului privind organizarea Revelionului 1990: pentru elevii și studenții care mâncau la cantină, statul acorda o „suplimentare a meniului” în valoare de fix 10 lei de persoană. Această „generozitate” ofensatoare, echivalentul prețului unei sticle de suc sau a două pâini la acea vreme, rezumă perfect falimentul moral al unei dictaturi. Care în timp ce vorbea despre „Visul de Aur”, le arunca tinerilor o hârtie de 10 lei pentru masa festivă a unui An Nou pe care Ceaușescu nu avea să-l mai apuce.

Bancnota de 10 lei, dadă studenților pentru masa de Crăciun. sursa: Facebook

Marea Iluzie: Plenara și planurile de hârtie

În timp ce românii dârdâiau în apartamentele neîncălzite, în Marea Adunare Națională se desfășura un spectacol al absurdului: se încheia Şedinţa comună a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a Biroului Permanent şi birourilor secţiunilor Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale. Nicolae Ceaușescu, rupt total de realitate, prezida ședința în care se desenau contururile unui viitor care nu avea să mai existe niciodată.

S-a adoptat, cu o birocrație solemnă, documentele pentru anul următor: Planul național unic, bugetul de stat pe 1990 și planurile pentru agricultură și industrie. Pentru Ceaușescu, 1990 nu era anul prăbușirii, ci anul în care România trebuia să atingă „obiectivul strategic de trecere la stadiul de țară socialistă mediu dezvoltată”.

Discursul dictatorului: Între auto-adulație și amenințare

Ceaușescu nu a ratat ocazia unei cuvântări fluviu. Discursul său a fost un amestec halucinant de triumfalism și amenințări, ignorând complet elefantul din încăpere: foametea, frigul și disperarea populației.

Liderul a lăudat „forța și capacitatea creatoare a clasei muncitoare”, susținând că marile realizări s-au făcut în condiții economice mondiale grele. Niciun cuvânt despre prețul plătit de popor pentru achitarea datoriei externe, despre investițiile faraonice inutile sau despre sistematizarea forțată a satelor. Pentru el, România putea produce orice, „mai puțin arme nucleare”.

Totuși, nemulțumirea lui Ceaușescu răbufnea în detalii tehnice. El acuza „desele întreruperi” în producție și reparațiile capitale făcute prost. Soluția propusă? Mai mult control. Mai multă presiune.

Banii poporului și „autogestiunea”

Cu un cinism greu de egalat, Ceaușescu anunța că, deși datoria externă fusese achitată și România avea rezerve valutare și creanțe de recuperat (miliarde de dolari și ruble), austeritatea trebuia să continue.

Ceaușescu: “(...) Consider însă că este necesar să subliniez că din această situaţie financiară, bună sau foarte bună, trebuie să tragem concluziile corespunzătoare, şi anume de a gospodări şi mai bine mijloacele materiale şi financiare, de a întări spiritul de autogestiune, de autofinanţare. Să nu-şi facă în nici un fel loc tendinţa că, dacă avem o situaţie aşa de bună, hai să cheltuim mai mult, să risipim mai mult!

Sunt unii care procedează aşa. Desigur, si în familie fac rău dacă procedează astfel, dar in societatea noastră aceste mijloace aparţin poporului şi toţi conducătorii din toate domeniile de activitate trebuie să asigure ca toate unităţile — din industrie, agricultură, transporturi, toate celelalte activităţi social-culturale — să funcţioneze pe autogestiune.

Trebuie să cheltuiască fiecare leu, fiecare ban cu grijă şi să răspundă în faţa organelor colective, în faţa poporului de felul cum se cheltuiesc banii. Ei nu pot fi cheltuiţi decât pentru dezvoltarea patriei, pentru ridicarea nivelului de civilizaţie şi de bunăstare al poporului ! ”

Avertismentul era clar: unitățile economice trebuia să funcționeze pe „autogestiune”, un eufemism pentru abandonarea lor de către stat, în timp ce banii erau canalizați spre proiectele megalomanice ale dictatorului.

O nouă „Inchiziție” economică

Poate cea mai înfricoșătoare propunere a zilei de 12 decembrie a fost ideea înființării unui „Consiliu superior de coordonare a activității de control”. În cadrul acestuia, Ceaușescu vizualiza o Curte de Justiție economică, o instanță supremă care să poată chema în judecată pe oricine încălca legile economice, „din orice domeniu de activitate”.

Era visul suprem al unui regim polițienesc: transformarea eșecului economic, cauzat de lipsa banilor, a tehnologiilor, de planificarea centralizată proastă în infracțiune penală imputabilă individului.

Comisia Fericirii și alegerile din martie 1990

Două momente din acea zi subliniază tragicul comic involuntar al regimului.

Alegerile. Ceaușescu a anunțat data de 11 martie 1990 pentru alegerile Marii Adunări Naționale. Candidații urmau să fie filtrați drastic, putând candida doar cei care „răspund exigențelor”, adică loialii regimului.

Comisia Nivelului de Trai. Ca o ironie supremă, s-a anunțat crearea „Comisiei pentru nivel de trai și autoaprovizionare”. Aceasta urma să monitorizeze zilnic „satisfacția poporului”. În timp ce rafturile magazinelor erau goale, Partidul își propunea să măsoare științific fericirea inexistentă a cetățenilor.

Orb în fața dezastrului

Spre finalul discursului, Ceaușescu a atins chestiunea internațională, arătându-se uimit de discuțiile de la Moscova, unde, în opinia sa, nu s-a pus suficient accent pe „construcția socialistă”. Orbirea sa era totală: credea sincer că prăbușirea regimurilor comuniste din jur era cauzată de o aplicare greșită a doctrinei, nu de falimentul sistemului în sine.

Ceaușescu: “(...) Nu doresc deloc să mă refer la problemele din unele ţări socialiste şi din mişcarea comunistă şi muncitorească. Aţi citit stenogramele întîlnirii de la Moscova a conducătorilor ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia, asupra unor probleme internaţionale. Aţi citit, de asemenea, intervenţia pe care am prezentat-o în numele conducerii noastre de partid şi de stat. De altfel, aţi aprobat în unanimitate această intervenţie.

Am ţinut, la această întîlnire, să prezint foarte pe scurt cîteva sublinieri asupra unor probleme, deşi sînt multe de spus. Pentru noi este de neînţeles o întîlnire a conducătorilor de partid şi de stat din ţări socialiste unde să nu se discute problemele dezvoltării acestor ţări — cu atît mai mult cu cit unele trec prin probleme grele — deci să nu se discute cum să acţionăm pentru a asigura dezvoltarea construcției socialiste.”

Ședința s-a încheiat într-o notă suprarealistă

„Deoarece mai sunt puține zile până la Noul An, [...] cele mai bune urări pentru Noul An! Un An Nou cu rezultate cât mai bune în toate domeniile. La mulți ani!” Sala a izbucnit în aplauze prelungite. S-a scandat ritmic: „Ceaușescu - PCR!”, „Ceaușescu și Poporul!”.

În acea zi rece de 12 decembrie, nimeni din sală nu părea să știe, sau să îndrăznească să creadă, că timpul se scursese deja. Peste exact câteva zile, pe 25 decembrie, nu aveau să fie rezultate mai bune, nici planuri cincinale, nici „autogestiune”. Avea să fie doar un zid la Târgoviște și sfârșitul unei ere.