Criza de la Cernavodă și miopia statului: De ce reacționăm doar când apa ajunge la os?

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

În România, gestionarea infrastructurii critice pare să fi devenit un exercițiu perpetuu de supraviețuire.

O analiză lucidă a modului în care autoritățile centrale au acționat în cazul crizei apei de răcire de la Centrala Nuclearoelectrică (CNE) Cernavodă ne arată, încă o dată, o realitate dureroasă: statul român nu previne, ci doar constată și panichează.

Ca om de afaceri activ în zona de infrastructură și construcții, privesc cu îngrijorare cum deciziile tehnice vitale sunt sufocate de incompetență administrativă.

Când debitul Dunării scade drastic în perioadele de secetă, amenințând însăși funcționarea CNE Cernavodă – inima sistemului nostru energetic –, reacția autorităților expune o boală sistemică a administrației pe care o putem rezuma în patru mari capitole.

Politica „pompieristică”: Lipsa totală de anticipare

Guvernarea românească a transformat reacția târzie în politică de stat. Autoritățile acționează pur reactiv, abia în momentul în care criza s-a instalat confortabil.

În loc să avem planuri de contingență clare, testate și gata de implementare din timp, așteptăm ca nivelul apei să scadă până la o cotă de avarie.

Seceta nu este un fenomen meteorologic apărut peste noapte; este o realitate recurentă și predictibilă. Cu toate acestea, abordarea oficială rămâne una de tipul „să sperăm că va ploua”.

Subfinanțarea cronică: Economii care ne costă enorm

Întârzierea nepermisă a investițiilor majore este, poate, cea mai gravă formă de sabotaj la adresa infrastructurii naționale. În cazul specific de la Cernavodă, această subfinanțare se traduce prin lipsa unor lucrări constante și absolut necesare de dragare pe Dunăre.

Mai mult, proiectele hidrotehnice concepute special pentru a asigura debitul necesar de apă, indiferent de capriciile vremii, sunt amânate la nesfârșit. Statul economisește astăzi sume modice prin neexecutarea acestor lucrări, riscând pierderi de miliarde mâine, în cazul unei opriri forțate a reactoarelor.

Una din greșelile majore a fost faptul că prin asumările incluse în Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) — instrument corelat cu politicile Pactului Verde European (Green Deal) — România și-a luat angajamentul de a renunța treptat la producția de energie electrică pe bază de cărbune, vizând închiderea unor capacități energetice totale de peste 4.900 de Megawați (MW) (reprezentând centrale și grupuri energetice pe lignit și huilă, în principal din cadrul Complexului Energetic Oltenia, dar și de la termocentrale precum cele de la Craiova, Govora sau Mintia).

Birocrația și ping-pongul politic

Deciziile tehnice urgente, care ar trebui luate de specialiști în câteva zile, se pierd în labirintul birocratic al ministerelor de resort. Ministerul Energiei și Ministerul Mediului se blochează reciproc în hârțogărie, în timp ce instabilitatea politică paralizează orice inițiativă pe termen lung.

Când miniștrii se schimbă mai des decât se actualizează studiile de fezabilitate, este imposibil să ai un management coerent al crizelor.

Deconectarea de realitatea economică

Cel mai frustrant aspect pentru mediul de afaceri este lejeritatea cu care decidenții tratează posibilitatea unui colaps. O oprire sau chiar o funcționare la cotă de avarie a CNE Cernavodă nu înseamnă doar un indicator pe roșu pe un monitor guvernamental.

Înseamnă o undă de șoc în toată economia națională: explozia prețurilor la energie, costuri logistice și de producție uriașe pentru companii și, în final, un șoc inflaționist suportat de fiecare cetățean. Autoritățile par complet decuplate de gravitatea acestui impact.

O paralelă necesară

Aceeași paradigmă a incompetenței o regăsim și în criza termoficării din București (gestiunea ELCEN - PMB). Și acolo, în loc să dăm dovadă de curaj politic pentru atragerea masivă a fondurilor europene și pentru modernizarea din temelii a rețelei, am preferat decenii la rând „cârpelile”.

Concluzia este simplă: Nu ne mai permitem să peticim infrastructura critică. Seceta de pe Dunăre nu face decât să scoată la suprafață seceta de viziune din birourile ministeriale.

Până când statul nu va înțelege că infrastructura se apără prin investiții proactive și proceduri simplificate, nu prin declarații de presă în fața camerelor de luat vederi, economia României va rămâne un castel de nisip construit periculos de aproape de valuri.