Din cuprinsul articolului
Constituția de la 1866 - 159 ani de la adoptare. Tânărul stat român făcea următorul pas de după Unirea Principatelor, adoptarea unei legi fundamentale competitive.
Constituția de la 1866 este piatra unghiulară a constituționalismului românesc. Prelua multe elemente deja existente în Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, dat de Cuza în 1864.
Constituția de la 1866 - preliminarii și negocieri
La Constituția din 1866, s-a lucrat pe modelul Constituției Belgiei. Asta, pentru după detronarea lui Cuza, Partida Națională a dorit ca Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei să accepte tronul. Ulterior, după refuzul acestuia, românii s-au orientat spre Carol de Hohenzollern, nepot al lui Napoleon al III-lea.
Constituția era în mare parte scrisă când s-a produs urcarea pe tron a Principelui Carol, la 10/22 mai 1866. Principele Carol și-a dorit un drept de veto absolut.
Belgia făcuse mari progrese, rapide, pornind de la un stat care devenise independent din 1830, cu recunoaștere din 20 ianuarie 1831. Rapid, Belgia devenise sub dinastia de Saxa Coburg un stat respectat. Dinastia era înrudită cu dinastia de Hohenzollern.
Constituția de la 1866 - adoptare
Constituția de la 1866 a fost adoptată de către Constituantă la 29 iunie/11 iulie 1866. Principele Carol I a promulgat-o la 30 iunie/12 iulie 1866, jurând totodată pe ea. Constituția stipula existența bicameralismului. Exista separația puterilor în stat. Principele numea un guvern care trebuia să treacă proba alegerilor parlamentare.
Ministrul de resort trebuia să semneze un decret domnesc, ceea ce îl exonera pe domnitor de orice răspundere. Constituția a avut și unele neajunsuri, cum ar fi controversatul articol 7 care condiționa cetățenia română de apartenența la confesiunea creștină.
A fost publicată în Monitorul Oficial Nr.142 din 1/13 iulie 1866.
Articolul 7 și modificarea sa
Articolul 7 din Constituția României de la 1866 permitea acordarea cetățeniei doar străinilor de religie creștină. Deși s-a pus doar pe seama naționalismului românesc, trebuie să ne punem o problemă cronologică. România la 1866 era sub garanție colectivă a marilor puteri europene. Așadar, Constituția din 1866 a avut nolens-volens, in integrum acceptul Puterilor Garante.
Independența garantată de Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a impus necesitatea modificării articolului 7 care se va operaționaliza din data de 12 octombrie 1879.
Actul fundamental din 1866 a fost baza Constituției din 1923
Constituția din 1866 a fost modificată în 1879, apoi în 1881, suveranul României a primit titlul de Rege. A mai fost modificată la 1884 și la 1917. Ea a fost în vigoare până în 1923, când România Mare a avut nevoie de un act fundamental mai cuprinzător. Se trecea de la votul cenzitar pe colegii, la votul universal, masculin, în afara oricărui criteriu de avere.
