Comorile ascunse de la Târgul de Crăciun. Cum am descoperit tezaurul viu din Băbeni. Exclusiv

Sursa foto: Arhiva companiei

La ora prânzului, Târgul de Crăciun din Piața Constituției încă respiră tihnit, înainte de aglomerația de seară, când se aprind beculețele, se învârte roata și „muzica de Sărbători” duduie în boxe. Este momentul prielnic să descoperi comori greu de văzut altminteri, ascunse printre tentații culinare.

La miezul zilei, când se deschide Târgul de Crăciun din Piața Constituției în timpul săptămânii, este lume puțină printre cele 120 de căsuțe instalate de Primăria Capitalei pentru a găzdui artizanii, meșteșugarii, creatorii urbani și producătorii locali selectați cu această ocazie. Cei mai mulți vizitatori sunt atrași de tarabele cu mâncare, căci oferta este abundentă și „adusă la zi”, chiar dacă țara e pe regim de austeritate. Așa că, pe lângă tradiționalele pomana porcului, cârnați, pastramă, jumări, ciolan, bulz, sarmale, iahnie de fasole, murături, cozonaci și nelipsitul vin fiert, câștigă teren și cosmopolitele waffles și bubble tea, ciocolata caldă sau pastele. Asta ca să nu mai amintim de „frites” și „crepes”, intrate deja în consumul curent.

Prețurile sunt pe măsura vremurilor – piperate și la 100 de grame sau la bucată, nu la porție –, însă lumea nu pare să pregete. ,„Da’ se vede clar că nu mai are românul bani. Mulți se uită și întreabă și nu iau decât un cârnat, doi și o chiflă”, îmi spune o vânzătoare îmbrăcată într-un frumos port popular, la fel ca și colegele sale din căsuță. Asta deși sunt cu toate de la un restaurant din București, dar impresia contează.

O comoară de patrimoniu

Am venit însă special „pe lumină” în Piața Constituției pentru a afla și altfel de povești la Târgul de Crăciun. Altele decât despre cât te costă să mănânci și să bei sau să te dai în roata mare instalată în fața Palatului Parlamentului.

Și am avut noroc – într-o latură mai puțin aglomerată, am descoperit un „tezaur uman viu”, din comuna Băbeni, județul Vâlcea. Cu diplomă semnată de fosta ministră a Culturii, Raluca Turcan, și de Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial.

Ce-i drept, nu era chiar „tezaurul” în persoană – adică meșterul Iordan Lepădatu –, ci fiul său, Constantin, care mi-a vorbit însă despre tradiția familiei sale în prelucrarea lemnului: „Am moștenit meșteșugul acesta al lemnului din familie. Eram 10 persoane, dar în urmă cu patru ani am pierdut-o pe mama mea, Vița Lepădatu, academician al artelor tradiționale din România, care a reprezentat țara la Washington, la Tel Aviv și la Bruxelles. Și la toate summit-urile care s-au ținut în România și în care s-a pus în valoare arta țărănească din țara noastră. Acum am rămas nouă, eu, fratele meu, soțiile noastre, copiii și tatăl meu, Iordan Lepădatu, care este un tezaur uman viu, este în patrimoniul național.”

Primul târg, la cinci ani

Și mersul la târguri este o tradiție în familia Lepădatu, iar la cel de Crăciun vin de vreo 16 ani.

„La ăsta, din Piața Constituției, venim de când se organizează. Am fost și când se organiza în Piața Universității și în Parcul Herăstrău... Prima oară când am participat la un târg era în 1983, aveam cinci ani și venisem împreună cu părinții mei la Dumbrava Sibiului, la Muzeul Astra, unde se organiza Târgul meșterilor populari. Că, de atunci, de când eram mici, ne-au arătat părinții calea asta frumoasă a meșteșugului în lemn. Mergem în fiecare an la foarte multe evenimente. La târgurile de afară au participat părinții, mai de demult. Acum nu se mai organizează atât de multe evenimente. Eu nu am ieșit încă, dar, cine știe, Dumnezeu e mare, iar când o să fim solicitați cu dragă inimă”, îmi spune Constantin Lepădatu, printre picături, în timp ce oferă explicații unei doamne interesate de un taler mare din lemn sculptat.

Șase generații de cioplitori

Produsele și le vând pe la evenimentele organizate în toată țara, cu precădere cele ale muzeelor, dar și pe la târguri. Anul ăsta însă merge mai greu cu vânzarea.

„Vine lumea – se uită, întreabă, mai și cumpără, mai și apreciază. Pentru că noi facem parte dintr-o breaslă a meșteșugului românesc care are o parte mai sensibilă și prin lucrurile pe care le facem își aduc aminte de copilărie – de la lingura de lemn și vasele din care mâncau, la scăunelul pe care stăteau când erau mici la masă”, spune Constantin.

Care mai îmi mărturisește că nu-i ușor să reziști pe piață în zilele noastre ca meșter popular, chiar dacă ești un „tezaur viu”. Este muncă multă, de dimineață, până seara, în fiecare zi și câte 14 ore.

De multe ori mai taie și din prețuri, „pentru că ne ajutăm reciproc – clienții mă ajută pe mine să îmi continui activitatea, eu îi ajut să își îmbogățească familiile lor cu obiecte lucrate cu dragoste și pasiune de familia mea”, spune meșterul, care nu vrea să se lase învins. „Trebuie să rezistăm, pentru că este o tradiție în familia mea. Eu sunt a treia generație de meșteri populari. Dar în numele meu, Lepădatu, suntem la a șasea generație de cioplitori. Sculele noastre, cu care lucrăm, sunt foarte vechi, de peste 100 de ani. Sunt moștenite din tată în fiu și lucrăm cu ele și în zilele noastre.”

„Rezistăm cu multă muncă, răbdare și credință”

Și pentru că, așa cum spune, are o „tradiție în spate”, vrea să o ducă mai departe prin copii.

„Am un băiat care a împlinit ieri 21 de ani și care ne ajută și lucrează cu noi, mai sunt nepoții din partea fratelui. Copiii vor să ducă și ei tradiția asta a meșteșugului în lemn, lucrează, dar este puțin mai greu pentru că văd că nu este apreciat lucrul manual. Este mai greu, dar nu ne pierdem speranța, trebuie să existe o cale. Rezistăm cu multă muncă, răbdare și credință de la bunul Dumnezeu”, mai spune meșterul, înainte de a-i face o reducere doamnei interesate de platou.

Apoi, stă la poză cu uneltele moștenite din tată în fiu, mai își aranjează puțin marfa și zâmbește amabil unui nou client care îl întreabă de prețul unui bol de lemn, în timp ce pe fundal se aud colinde cu renii lui Moș Crăciun.