★★ Nicolae Breban, 10 eseuri, Bucureşti, Ideea Europeană
Romanele lui Nicolae Breban, remarcabile prin forţa lor sumbră şi prin magnetismul exercitat asupra cititorilor, au mulţi admiratori (printre care mă număr). Preocupat de abisurile sufleteşti ale personajelor, pe care le portretizează expresiv, ca şi de relaţia călău-victimă sau maestru-discipol, care se instaurează inevitabil între ele, scriitorul atinge exact acele obsesii ale noastre pe care ne străduim să le păstrăm secrete. Cei care l-au comparat cu Dostoievski au remarcat faptul că, spre deosebire de scriitorul rus, exeget al suferinţei şi milei în sensul creştin al cuvintelor, Nicolae Breban, amoral şi apolitic, are o viziune precreştină (unii au spus barbară, alţii - nietzscheeană) asupra existenţei. Cel mai recent roman al său, "Singura cale", propune o asemenea perspectivă în judecarea epocii staliniste. Scriitorul vrea să renunţe la ritualul condamnării atrocităţilor săvârşite de comunism (considerat astăzi în România, pe bună dreptate, în mod oficial, un "regim ilegitim şi criminal") şi, ridicându-se foarte sus, ca un vultur al literaturii, să vadă în tragedia colectivă produsă de adepţii marxism-leninismului doar uriaşa revărsare de energie care schimbă destinul umanităţii. Putem accepta o asemenea viziune cinică, deşi o resimţim ca pe o impietate. În fond şi la un incendiu un artist (Nero de exemplu!) se poate uita ca la un spectacol măreţ. În schimb nu putem accepta TONUL folosit de autor în naraţiunea sa. Ca şi cum şiar fi propus să scrie o epopeie eroicomică a stalinismului, inspirată de "Ţiganiada" lui Ion Budai-Deleanu, Nicolae Breban face la tot pasul glume neinspirate. El abandonează stilul care l-a consacrat şi adoptă un mod de a scrie (clovnesc-jucăuş) care îi rămâne străin. La experienţa sa, ar fi trebuit să ştie că are toate calităţile unui mare scriitor, dar umor - nu.
Recomandările noastre
