Nu începuse nici de două ceasuri festivalul Vamadus Folk. Spectatori grămadă, artişti mari. Aşa cum se obişnuieşte în Vamă, toată lumea stătea pe nisip. Cei câţiva simandicoşi rătăciţi se înghesuiseră pe cele câteva băncuţe de la mesele tejghelelor cu bere, fără ca nimeni să-i bage în seamă.

Aici, în Vama Veche, fiţele de la Mamaia, datul ochilor peste cap, ca să ţi se vadă rimelul, etalarea unei poşete de firmă, pe care mai întâi, de proastă ce eşti, o probezi punînd-o pe cap crezînd că e căciulă, gesturile ample cu mâna ca să ţi se vadă brăţara sau ceasul de lux nu sunt deloc motive de admiraţie. Ci mai degrabă de batjocură.

Puterea versului

Aici, la Vama Veche, mai ales când se cântă folk de către maeştrii genului, un vers este mult mai de preţ decât o poşetă de firmă, o vorbă costă mult mai mult decât un ceas de lux, iar o ironie la adresa prostiei şi snobismului este mult mai scumpă decât o maşină bengoasă, primită cadou de la amant. Vecinii care prăsesc ciori, vecinele care prăsesc farduri, nu au loc aici. Voi care farduri şi ciori prăsiţi / Întunecaţi şi spălăciţi / Lasaţimă să fiu pe scări!

Cum spuneam, nu trecuseră nici două ceasuri de când începuse spectacolul şi Mircea Vintilă, care cred că s-a angajat la vamă, că m-am întâlnit cu el şi la festivalul de la Vama Buzăului din urmă cu aproape o lună, începe să se plângă pe scenă că a pierdut un câine roşu, concurând la maraton. Erau câţiva vamaioţi pe nisip care veniseră şi cu câinii lor, dar nu era niciunul roşu. Şi nici nu avea cum să fie, pentru că nici un câine nu e roşu, dacă n-are şi melon. N-avea niciunul.

Există o vorbă veche la români: „Omul sfinţeşte locul”. Îl sfinţeşte prin prezenţa sau prin faptele sale. Există însă şi oameni care sfinţesc locul, prin vocea lor.

Vineri seara, la Vama Veche, în timp ce Vintilă cânta despre câinele lui roşu cu melon, deodată s-a ridicat deasupra noastră cupola semeaţă a unei catedrale. Sfântă ca o zi de Paşti. Sinceră ca rugăciunea de seară a unui copil necăjit. Bună ca un cozonac făcut de bunica şi limpede ca privirea unei mame: „Poate a fost un câine verde / Cu stăpânul anomin / Ce să fac-n câine verde / Dacă nu-l chema Selim.

Vocea lui Pittiș

De dincolo de Podul Negru, se înălţa peste noi şi ne vorbea, Florian Pittiş. Ca orice catedrală, avea nevoie şi de un altar. L-a făcut Victor Socaciu din nuc. Din nou, de dincolo de Veşnicie, s-a ridicat peste noi vocea lui Pittiş:

„Nu vă mai lăsaţi constrânşi de nimeni şi de nimic. Nici de vremuri, nici de oameni. Fără ură, fără regrete şi resentimente, mergeţi înainte ca şi cum timpul n-ar exista. Eliberaţi-vă de tot şi de toate, cu gândul că trebuie să trăiţi pentru şi în adevăr. Căci doar adevărul vă va face liberi. Şi numai liberi fiind, veţi putea atinge în viaţă fericirea. În rest, prieteni, nu uitaţi că-n curtea şcolii, sub nuc, seara, se strâng tinerii pletoşi şi cântă la chitară.”

Tăcerea solemnă care s-a aşternut, aşa cum se cuvine întro catedrală, nu a durat mai mult de o jumătate de minut. Întrun moment sfânt, nu se cuvine să stai jos, aşa că ne-am ridicat toţi în picioare de pe nisip. Apoi, tăcerea s-a făcut ţăndări şi au plecat de la noi ca să plutească peste mare uralele şi aplauzele.

Ale noastre, cei mai „bătrâni”, adică generaţia în blugi, ale copiilor noştri, copiii generaţiei în blugi şi cele ale nepoţilor noştri, nepoţii generaţiei în blugi. Pentru că Moţu este al tuturor. Nu ştiu dacă aţi observat, dar nimeni nu-i vorbea la plural. Şi asta nu din lipsă de respect. Ci pentru că Florian Pittiş aparţine tuturor generaţiilor, indiferent dacă sunt mai noi sau mai vechi. Restul s-a întâmplat de la sine. Într-o catedrală se cuvine să se petreacă şi minuni. Aşa s-a şi întâmplat.

 Când umbli prin nori şi visezi în culori

Deşi eram la mare, Ducu Bertzi ne-a adus o floare de colţ, o floare ninsă-n vârf de stâncă. Deşi suntem la sfârşit de august şi le-a trecut vremea demult, Vasile Şeicaru ne-a arătat tei înfloriţi. Iar Victor Socaciu scăpase cu viaţă ca prin minune, deşi un glonț de argint îi străbătuse pieptul şi i se oprise prea aproape de inimă, de nici un doctor nu-i mai dăduse de cap.

Iar Mircea Baniciu vedea trenuri, deşi în Vama Veche, din câte ştiu eu, nu este gară şi nici cale ferată. Doar Emerich Imre umbla năuc şi căuta o regină neagră. El cică era nebunul de alb care voia să o captureze. Aşa-i când umbli prin nori şi visezi în culori.

Te-ar putea interesa și: