Ca nimeni altul

Marius Niculescu. sursa: evz

Remus Achim, un producător și regizor român cu peste două decenii de experiență — absolvent al Universității Media, Facultatea de Jurnalism, în 2003, și al New York Film Academy, secția Regie de Film, în 2012 — și-a lansat recent producția Il Fenomeno – Povestea unui Superstar, un film-eveniment despre viața și cariera fotbalistului Adrian Mutu. Este un film briliant — exact așa cum a fost supranumit și protagonistul său —, o realizare de excepție în care totul este la superlativ.

Singur împotriva tuturor

La conferința de presă din 9 noiembrie 2004, organizată în cadrul clubului Dinamo București, Adrian Mutu a apărut singur. Un sportiv încă tânăr, în vârstă de 25 de ani, care, cu puțin timp în urmă, se aflase pe culmile gloriei sportive (și extrasportive), așa cum niciun alt român nu mai cunoscuse până atunci — ținând cont de popularitatea aproape mitologică a fotbalului în lume —, a decis să înfrunte, de unul singur, întrebările jurnaliștilor români prezenți în sală.

Mesajul era limpede încă din primul minut. Și totuși, pentru a nu lăsa loc nici celei mai mici interpretări, Adrian l-a spus și în cuvinte: se afla acolo singur — fără impresarul Ioan Becali, fără prieteni, fără coechipieri, fără familie — pentru că se considera unicul vinovat pentru eșecul de la Chelsea. Nu a arătat cu degetul spre nimeni, nu s-a ascuns în spatele contextelor, nu a dat vina nici măcar pe anturajul în care ajunsese, la un moment dat. Și-a asumat totul.

Singurătatea apăsătoare, dublată de apropierea permanentă de cele mai mari tentații pe care le poate oferi fotbalul mare, într-o metropolă precum Londra, s-a transformat — după o luptă interioară dură — într-o capcană. O capcană în care, inevitabil, a căzut. Pentru că era singur. Nu avea pe nimeni aproape care să-l îndrume, să-l oprească la timp, să-i deschidă ochii asupra pericolelor care îl pândeau la fiecare pas.

Și totuși, în acea scurtă conferință de presă, Adrian a simțit nevoia să facă o promisiune solemnă: că va reveni cu siguranță, mai puternic ca niciodată, în fotbalul pe care-l iubește mai mult decât orice. Și, dacă va fi nevoie, o va face din nou singur. Singur împotriva tuturor. Pentru că era singurul care credea fără rezerve în el.

Cel mai bun dintre cei mai buni

La un moment dat, fotbalistul îi pune lui Remus, râzând, o întrebare cât se poate de serioasă: „Mai făceai un film despre mine, dacă nu era povestea cu Chelsea?” Aceasta este una dintre marile teme ale filmului: cine mai rămânem după ce greșim — și cum plătim prețul pentru asta.

Adrian Mutu a fost cel mai bun fotbalist român care a jucat vreodată în Italia. Atât de bun, încât Francesco Totti — căpitanul lui AS Roma —, dorind să joace alături de el, a fost dispus să renunțe la un milion de euro din propriul salariu pentru a completa suma de 20 de milioane necesară transferului românului la echipa din Cetatea Eternă. Un gest fără precedent în istoria fotbalului italian.

Pentru un vestiar obișnuit să vadă vedete trecătoare, gestul lui Totti a funcționat ca un certificat de noblețe: nu doar cluburile mari îl doreau pe Mutu, ci și idolii lor.

Românul a fost votat cel mai bun fotbalist din Serie A (2007), cel mai bun fotbalist străin din Serie A (2007-2008) din peste 200 de stranieri, a primit trofeul Guerin d’Oro (2007), a fost golgheterul Cupei Italiei în 2010! A marcat peste 100 de goluri în campionatul italian, ceva de neimaginat pentru un fotbalist român din zilele noastre!

Adrian Mutu va rămâne pentru totdeauna în inimile fanilor săi, care l-au inclus în „11”-le de legendă al Fiorentinei.

Salutul cu care își însoțea fiecare gol — o reverență, o plecăciune în fața tribunelor — era felul lui de a-și arăta respectul și recunoștința pentru orașul în care a trăit cele mai frumoase clipe ale carierei.

La Florența, în zi de meci, timpul părea să se oprească în loc cu două ore înainte de fluierul de start: toți veneau la stadion să-l vadă pe Il Fenomeno — al lor.

În noiembrie 2024, Adrian Mutu a fost inclus în Hall of Fame-ul clubului italian ACF Fiorentina, devenind singurul român onorat astfel, o recunoaștere a celor cinci sezoane petrecute la echipă. Pentru fanii Violei, Mutu n-a fost doar un atacant prolific, ci un simbol al unei epoci în care fotbalul încă mai păstra amestecul acela rar de talent, dramă și romantism. Să fii primit în Hall of Fame-ul Fiorentinei înseamnă să fii înscris nu doar într-o arhivă, ci într-un fel de memorie afectivă a orașului.

La nivelul său maxim, fotbalistul român era de neoprit. A scris istorie în Serie A, iar la Parma — împreună cu brazilianul Adriano — a format unul dintre cele mai spectaculoase și totodată cel mai prolific cuplu de atacanți din istoria fotbalului italian și european. Era un tip de jucător cum rar mai întâlnim astăzi: tehnic, inteligent, decisiv, capabil să schimbe singur destinul unui meci.

După o partidă foarte importantă cu Genoa din deplasare (27 aprilie 2009), în care Adrian a intrat în repriza secundă, la scorul de 3-0 pentru gazde și a egalat, printr-o tripletta (scor final 3-3), antrenorul Cesare Prandelli i-a adunat pe toți jucătorii formației Viola și le-a spus: „Contează mai mult Adrian Mutu la 60% decât voi toți împreună la 200%.”

De aceea, Adrian Mutu — o combinație specială de talent, caracter și spirit de echipă — merita cu prisosință acest film. Nu pentru scandalurile vieții lui, ci pentru povestea completă: ascensiunea, căderea și, mai ales, revenirea din Infern.

Anturaj

Ioan Becali, alias Giovanni, impresarul lui Mutu — o personalitate la fel de puternică precum eroul filmului — povestește, cu verva lui inconfundabilă, cum a reușit să-l „facă” din vorbe pe Roman Abramovici, proprietarul clubului londonez Chelsea.

După semnarea contractului prin care Adrian Mutu se transfera la clubul londonez, Giovanni îl zărește pe Roman Abramovici și se îndreaptă hotărât spre el. Nu se cunoscuseră niciodată, așa că se prezintă scurt, direct: managerul lui Adrian Mutu, venit de la Parma, Italia.

Abramovici îl ia la început drept italian. După câteva politețuri, Giovanni trece la ofensivă: avea deja o țintă. În vitrina unui showroom din Piccadilly Circus tocmai văzuse un Rolls-Royce care îl cucerise pe loc. Singura problemă: prețul — 400.000 de dolari.

Cu o inocență studiată, Don Giovanni îi explică miliardarului că și-ar dori mașina, dar nu și-o poate permite. Nu este italian, ci român — iar România, țara din care vine — este în plină creștere, cu taxe împovărătoare. Chiar și cele două milioane de lire sterline încasate drept comision pentru transfer nu sunt suficiente.

„Marcajul” agresiv al machedonului începe să-l obosească pe Abramovici. În cele din urmă, rusul cedează. Îi oferă jumătate din prețul mașinii și, iritat, îi spune sec: „Pleacă, nu vreau să te mai văd!”

Povestea Rolls-ului nu este, de fapt, despre o mașină, ci despre granița subțire dintre dorință și demnitate. Este despre respect.

Giovanni mărturisește în film care a fost visul său: să devină un Don al Mafiei din Napoli.

Din fericire pentru el, fotbalul l-a salvat de la o moarte aproape sigură. Pentru că, dacă în urma „marcajului” reușit la Abramovici și-a pierdut doar respectul rusului, în lumea Mafiei pierderea respectului aduce cu sine, de obicei, și pierderea vieții. Fotbalul i-a oferit machedonului nu doar bani, ci o viață întreagă, frumoasă, plină de satisfacții — și, într-un fel, o șansă la mântuire.

Aceasta este una dintre lecțiile discrete ale filmului: în fotbal, ca și în viață, nu-ți este testat doar talentul, ci și caracterul.

Pentru Don Giovanni Becali, a fost excelent: s-a ales cu un Rolls-Royce plătind doar jumătate din preț. Pentru restul românilor, însă, ideal ar fi fost să-l lase pe Roman Abramovici cu prima lui impresie — aceea că are de-a face cu un italian, nu cu un român. Dar atunci Giovanni n-ar mai fi intrat în istorie drept primul proprietar de Rolls-Royce din România.

Impresarul Ioan Becali este cel care i-a dat, poate, cel mai valoros sfat lui Adrian — un sfat care ar fi trebuit să-i fie busolă în toată cariera: „Atenție la anturaj!” Pentru că, în fotbalul mare, primejdia nu vine doar de pe teren. Vine din jurul tău: din promisiuni ușoare, din prietenii toxice, din admirații interesate. O clipă de slăbiciune, într-un cerc greșit, poate distruge ani întregi de muncă. Iar viața lui Mutu a confirmat, din păcate, adevărul crud al acestui avertisment — în momentele decisive, nu talentul l-a trădat, ci oamenii pe care i-a lăsat prea aproape. În final, anturajul nu este decorul vieții unui sportiv, ci cea mai periculoasă variabilă a ei.

El a inventat tupeul

În istoria sportului românesc, nu există niciun sportiv care să fi avut atâtea prăbușiri și reveniri spectaculoase la vârf, precum Adrian Mutu; nu întâmplător, cuvântul care i se pare cel mai potrivit pentru a-și descrie destinul este „rezilient”.

Reziliența nu înseamnă doar puterea de a îndura loviturile vieții, ci și arta de a transforma greșeala într-o etapă de învățare. În cazul lui Adrian Mutu, reziliența nu a fost un slogan, ci singura cale de supraviețuire. Capacitatea de a învăța din eșecuri, de a se ridica după căderi și de a reveni prin ambiție, tenacitate și perseverență — acestea sunt atributele prin care el crede că și-a construit atât cariera, cât și viața personală.

Cuvântul care revine însă cel mai des pe buzele celor care sunt rugați să-l descrie pe atacantul român — alături de „fenomen nebun”, „ambițios”, „superlativ”, „inteligent”, „talentat”, „niciodată banal”, „șmecher” — este altul: tupeu. Un tupeu uriaș.

Și poate că aici se află cheia. Mutu n-a fost niciodată „băiatul cuminte”, dar fără tupeu nu ajungi să joci în Serie A la un anumit nivel, nu intri în vestiarul campionilor și nu ceri mingea, nu te iei la trântă — tu, un român de 20 de ani — cu un monument al fotbalului italian precum Paolo Maldini.

Tupeul se naște, adesea, din lipsa de respect pentru norme, pentru ceilalți sau chiar pentru consecințele propriilor acțiuni. Este o formă de îndrăzneală fără fundație morală sau fără o cauză nobilă. Paradoxal însă, tocmai din acest dispreț afișat față de reguli și față de așteptările celorlalți se naște, uneori, respectul pe care îl primește cineva.

Suporterii piteșteni nu vor uita niciodată acel moment incredibil, nemaivăzut în fotbal, de la un meci cu Steaua București: avea doar 18 ani, când marele Nicolae Dobrin a decis să-l schimbe, iar Adrian Mutu a refuzat să părăsească terenul. „Ce personalitate!”, ar spune Giovanni Becali.

Tatăl fotbalistului, Spiridon Mutu, profesor de matematică, spunea cândva că fiul său nu are tupeu. Mai corect — glumea el — Adrian a inventat tupeul.

Linia subțire dintre tupeu și curaj

Dacă tupeul este perceput ca un act egoist, alimentat de dorința de a obține avantaje personale sau de a demonstra superioritate, curajul este o virtute care presupune sacrificiu și responsabilitate. Între aceste două însușiri, linia de demarcație este, uneori, atât de subțire încât pare pur și simplu invizibilă. Cel mai mare conflict dintre proaspătul antrenor al lui Chelsea, José Mourinho — cel mai faimos antrenor din lume la acel moment — și Adrian Mutu a izbucnit din cauza echipei naționale. Mutu voia să răspundă convocării la Naționala României, al cărei căpitan era; Mourinho i-a interzis, invocând o accidentare și lipsa de antrenament.

Pentru Mutu, însă, nu exista nimic mai important decât să joace sub tricoul Naționalei. Dintr-odată, un antrenor — chiar dacă „cel mai mare din lume” — îi spunea: nu. Adrian pleacă oricum și este amendat cu 173.000 de euro; știa foarte bine consecințele și și le-a asumat.

Gestul pare, la prima vedere, un act de tupeu dus la extrem. În realitate, a fost un gest de curaj: nu l-a făcut din interes personal, ci dintr-un interes național — dorința de a-și ajuta echipa țării lui. Nimeni, înainte sau după Adrian Mutu, niciun fotbalist, niciun sportiv român nu a mai făcut un astfel de gest pentru culorile patriei.

Aici se vede adevărata linie de demarcație: tupeul spune „eu”; curajul spune „noi”.

Când un sportiv are mai mult caracter decât cei care ne conduc

Filmul despre Adrian Mutu nu vorbește doar despre destinul unui fotbalist genial, uneori rătăcit, alteori renăscut din propria cădere; fără să își propună explicit asta, el funcționează ca o oglindă necruțătoare pusă în fața României. Uitându-ne la parcursul lui Mutu — cu succese răsunătoare, cu prăbușiri spectaculoase, dar și cu forța de a se ridica — nu putem să nu observăm contrastul dureros cu cei care au condus această țară în ultimele două decenii. În timp ce un sportiv și-a asumat greșelile, a plătit pentru ele și a încercat să se reconstruiască, clasa politică a României a cultivat arta răspunderii difuze, a promisiunilor fără finalitate și a minciunilor ambalate frumos. Acești oameni, care ar fi trebuit să fie repere, au reușit performanța de a micșora așteptările unui popor întreg, de a transforma speranța în oboseală și dezamăgire.

Anii au trecut, guvernele s-au schimbat, discursurile s-au rafinat, dar marile proiecte au rămas pe hârtie, iar țara a rămas prizoniera improvizațiilor. În locul unei viziuni, am primit calcule electorale; în locul curajului, un permanent joc al scuzelor; în locul caracterului, adaptări oportuniste. Românii au asistat neputincioși cum aceiași oameni au vorbit despre reformă fără a o face, despre patriotism fără a-l practica, despre meritocrație în timp ce își recompensau clientelele politice. Iar ceea ce doare cel mai tare nu este doar lipsa rezultatelor, ci sentimentul că România ar fi putut fi cu mult mai mult — dacă ar fi fost condusă de oameni măcar pe jumătate atât de hotărâți să câștige cum a fost Mutu pe teren.

De aceea, privit în paralel cu istoria politică a ultimilor 20 de ani, filmul capătă o dimensiune neașteptată: nu mai este doar povestea unui fotbalist, ci și un reproș tăcut adresat unei elite politice care nu a știut să inspire, să sacrifice, să lupte pentru ceva mai mare decât propriile interese. În timp ce Mutu — cu toate greșelile și slăbiciunile sale — a rămas până la urmă legat de ideea de performanță și de mândrie națională, cei care ne-au condus au reușit să banalizeze eșecul și să transforme cinismul într-o normă. Iar acesta este, poate, marele paradox: un sportiv căzut, dar ridicat, ne arată ce ar fi putut fi România, dacă ar fi avut lideri cu atâta ambiție, mentalitate de învingător și responsabilitate față de propriul popor.

Să rămânem ca popor în urma bulgarilor, care începând din 1 ianuarie 2026 își primesc salariul în euro, reușind astfel o imensă lovitură de imagine, de prestigiu, în Europa și în întreaga lume, este o rușine de nedescris, o umilință pe care Adrian Mutu nu ar fi acceptat-o, niciodată, pe terenul de fotbal. Modul în care tânărul fotbalist român de 20 de ani l-a tratat pe monumentul Paolo Maldini, căpitanul lui AC Milan și al naționalei Italiei, fără complexe, fără frică, cu o mândrie vecină cu disprețul, făcându-l pe italian să pară penibil, ne dă speranțe că acest popor va da dovadă la un moment dat de reziliență și va renaște la cele mai bune momente pe care le-a avut în istoria sa. Tupeul, în politică, nu înseamnă obrăznicie, înseamnă doar să refuzi să fii tratat ca periferie, să refuzi să te lași călcat în picioare.

Dacă națiunea română ar avea curajul să învețe din greșelile ei așa cum a învățat, în cele din urmă, Mutu, atunci istoria ei ar putea arăta cu totul altfel.

Efectul cultural

Adrian Mutu — „Il romeno”, cum îl numeau la început comentatorii sportivi din Peninsulă — a devenit, într-un fel, revanșa simbolică a națiunii noastre pentru modul în care eram priviți, la începutul anilor 2000, în Italia: hoți, infractori, cerșetori, oameni buni doar pentru muncile cele mai grele și mai umilitoare, pe care italienii le refuzau.

Prin felul în care juca, Mutu a produs însă ceva mai mult decât spectacol sportiv. Prestațiile lui au avut un efect cultural vizibil asupra românilor din Italia: i-au unit, le-au dat mai multă siguranță de sine și mândria de a avea un asemenea campion — iar presa italiană începea, tot mai des, să vorbească despre România cu respect.

Presa din Anglia îl compara adesea pe Mutu cu David Beckham, numindu-l „Beckham-ul de România”. Întrebat cum l-ar caracteriza pe fotbalistul român, Beckham — declarat în 2015 de revista People „Cel mai sexy bărbat în viață” (Sexiest Man Alive) — a răspuns simplu: A nice looking guy! 

Într-adevăr, pe lângă toate celelalte calități ale sale, pe lângă inteligența și personalitatea sa uriașă, Adrian Mutu a fost un fotbalist frumos! Foarte frumos! Poate cel mai frumos! Nu degeaba l-a ales Dolce&Gabbana să-i prezinte colecția la Londra!

Pentru mulți români, Mutu nu a fost doar un fotbalist. A fost figura care a spart complexe, care ne-a făcut să intrăm în stadion — și în lume — cu fruntea sus. A fost românul care nu concepea să fie altundeva decât pe primul loc!

În 2009, la Florența, a fost lansată cartea Come nessuno (Ca nimeni altul), scrisă de jurnalistul sportiv Matteo Morandini — biografia unui fotbalist care nu și-a dorit niciodată să fie model pentru nimeni, dintr-un motiv simplu: era un rebel.

Uneori, marile povești nu au nevoie de discursuri lungi. Au nevoie de un film — și de adevăr.

Il Fenomeno – Povestea unui Superstar nu îți lasă doar amintirea unui talent genial și complicat; îți dă și sentimentul că, dincolo de toate, România mai poate da oameni care nu se tem să lupte pentru locul lor în lume.

„Mulțumesc tuturor pentru tot! N-am fost un înger, dar nici un demon. Am fost eu — Adrian Mutu.”

Il Fenomeno! Il Romeno!