S-au împlinit 139 de ani de la înființarea BNR, ocazie cu care palatul vechi al acestei instituții a putut fi vizitat, ieri, „la liber”. O problemă era numai coada care, la un moment dat, număra, fără exagerare, 200, poate 250 de persoane. Majoritari erau, fi rește, pensionarii. Am mai văzut studenți, dar și elevi de scoală gimnazială, ba chiar și niște străini care o rupeau binișor pe românește. Se intra ordonat, în grupuri de circa 20 de persoane, fi ecare grup fi ind condus de câte un ghid, angajat la BNR. Așa cum era de așteptat, mai toată lumea a fost puternic impresionată, mai întâi, de arhitectura majestuoasă a acestui vechi palat.

Înființarea BNR a fost posibilă odată cu publicarea în Monitorul Oficial a „Legii pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune”. Capitalul băncii era în întregime românesc şi era împărțit astfel: e o treime era a statului român şi două treimi capital privat. În virtutea treimii sale, statul îl numea pe guvernator. Operaţiunile propriu-zise ale Băncii Naţionale au demarat pe 1 decembrie 1880. În 1881 s-a cumpărat terenul pe care urma să se ridice frumosul palat, teren pe care funcționa la acea vreme cel mai mare han din Capitală, Hanul Șerban Vodă. În fine, clădirea a fost finalizată în 1884. Arhitecți au fost francezii Cassien Bernard şi Albert Galleron. De numele celui de al doilea este legată și arhitectura Ateneului Român. De altfel, ca o legătură între acusticile din cele două clădiri, dacă cea de la Ateneu are o acustică ce se apropie de perfecțiune, în cazul palatului vechi al BNR, la parter, în sala ghișeelor, acolo unde se efectuau operațiunile cu populația, acustica este pe dos. Explicația este simplă: pe atunci nu exista acea linie trasată pe podea menită să garanteze intimitatea tranzacțiilor, adică nimeni nu are voie să treacă acea linie tocmai pentru a nu afla ce face compatriotul de la ghișeu, așa că arhitecții au ales o soluție tehnică: acustica face în așa fel încât cei aflați în încăperea cu pricina să nu reușească să audă discuțiile de la ghișee. Cei doi francezi au fost secondați și de doi specialiști români: Nicolae Cerchez și Constantin Băicoianu. Palatul vechi al BNR a fost cea mai impunătoare clădire a unei instituţii din domeniul financiar, comparabilă cu marile construcţii bancare ale epocii din metropolele europene. De altfel, vestitul arhitect Ion Mincu considera această construcție ca fiind cea mai frumoasă clădire din București.

Adevărate comori

Ei bine, aici se ascund adevărate comori: monede histriene (secolul V, înainte de Cristos), cosoni dacici (secolul 1, după Cristos), monede de aur, monede de argint, interesantul talerleu care stă la baza denumirii dolarului american (Lowedaaler) lingouri și bijuterii, cam tot ce poate bucura inima unui haiduc adevărat. Grosul se află, desigur, în Camera Tezaurului unde sunt prezentate zeci de modene, câteva volburi de aur, și două lingouri, unul, elvețian, de 1 kilogram, și altul sovietic, de peste 12 kilograme. De-a dreptul impresionantă bucata de aur rusească. Dar astea nu sunt singurele bogății ale BNR: mobilierul este de nuc masiv, iar, în Camera de Consiliu există patru picturi de un etaj înălțime, piese originale comandate de BNR pictorilor de valoare ai vremii.

Marmura și caduceul lui Mercur

Vechiul palat al BNR are ca element central fosta sală a ghișeelor, cunoscută astăzi ca Sala de Marmură, care, practic, se întinde pe două etaje. Parterul prezintă o succesiune de pilaștri masivi de zidărie, între care erau amenajate odinioară ghișeele pentru lucrul cu publicul. În fiecare pilastru este încastrată câte o impresionantă casă de bani, folosită de funcționarii băncii pentru activitatea curentă. Etajul întâi prezintă coloane duble, unite prin mici logii de comunicare cu galeria etajului, de unde erau discret activitățile comerciale cotidiene din sală şi de la ghișee. Pe podea, sigla BNR de atunci, care cuprinde în plus față de cea de azi un „a”, de la „a României”. Tot pe podea, la fiecare capăt al sălii regăsim caduceul lui Mercur (Hermes, în varianta corectă, greacă), protectorul comerțului, al zborului și al... hoților. Arhitectura sălii este caracteristică sediilor băncilor europene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin organizarea ghișeelor în jurul unui spațiu dreptunghiular, descoperit, de tip piazzetă.

Rodica lui Grigorescu

De departe, lucrarea cea mai spectaculoasă din cele patru adăpostite de Sala Consiliului de Administraţie este aceea semnată de Nicolae Grigorescu, pictată în tehnica ulei pe pânză, intitulată Rodica - la secerat, realizată în 1894. O altă piesă este o marină semnată de Eugen Voinescu, realizată în ulei pe pânză, tot în 1894, reprezentând probabil o scenă din portul Constanţa. Diplomat de carieră (fost consul la Budapesta, Constantinopol, Odessa), Voinescu a fost puternic impresionat de lucrările lui Ivan Aivazovski. Pe pereţii laterali ai Sălii de Consiliu sunt amplasate două panouri decorative semnate de G.D. Mirea. Compuse pe suporturi de formă ovală, operele înfăţişează scene mitologice reprezentându-i pe zeii Mercur şi Prometeu. Și mobilierul este special, el fiind comandat la Paris și realizat în stil Ludovic al XVI-lea.

O monedă cu cântec, din 1983

Este vorba despre un set de patru piese - două de argint şi două de aur - intenţionat să fie bătut, în mod simbolic la 23 august 1983. Ele erau dedicate aniversăriia 2050 de ani de la înființarea statului dac. Culmea, deși era în plin comunism, ele au fost bătute la monetăria Franklin din Philadelphia (Statele Unite ale Americii). Tirajul a fost de 6.500 de exemplare sau de 7.500, după alte surse. Povestea este, însă, spumoasă. Cel care a creat fețele modelor a înfățișat un dac, așa cum se regăsește el pe Coloana lui Traian, cu pletele în vânt. Normal pentru acea vreme, conducerea de partid și de stat a cerut ca războinicul să fie „tuns” în conformitate cu cerințele eticii comuniste, adică pletele să se încheie la nivelul bărbii bietului tarabostes.

Aur, foarte mult aur

Cum spuneam, lingourile și monedele de aur sunt cam peste tot în expoziția vechiului palat al BNR. Foarte interesantă este povestea unor monede bătute în 1880, pe care stătea inscripționat Carol I, domn al României. Lucru care se întâmpla cu un an înainte de încoronarea lui Carol I ca Rege. Se pare că jumătate din ce se bătuse deja au fost dăruite de Rege altor capete încoronate și, cealaltă jumătate este îngropată undeva sub acest palat vechi. Monedele care au mai scăpat valorează azi 100.000 de euro bucata.