Istoria secreta
7 Decembrie 1989. O zi cu abundență statistică, „vremea care se încălzește”, cozi la cinema și teatru „la palton”. Ultimele 30 de zile ale comunismului
Ghearele de pui, vedetele comerțului comunist. sursa: Circe Denyer | Dreamstime.com
Din cuprinsul articolului
Cu doar două săptămâni înainte ca istoria României să se schimbe radical, ziua de 7 decembrie 1989 părea, în paginile ziarelor, o zi a normalității socialiste. În timp ce Europa de Est fierbea, la București timpul părea suspendat între buletine meteorologice optimiste, o grilă TV dominată de propagandă și o viață culturală intensă, care se termina însă devreme, odată cu lăsarea întunericului.
Abundența din statistica Partidului
Dacă răsfoim presa vremii, descoperim portretul unei societăți care trăia în două dimensiuni paralele: cea oficială, de pe hârtie, și cea reală, a supraviețuirii prin cultură și umor, în ciuda frigului. Un soi de Vacanța Mare, cu umor negru.
Consiliul Popular al Municipiului București se reunea într-o ședință desprinsă dintr-un univers paralel. Într-o Capitală înghețată, unde cozile la orice începeau la 3 dimineața, tovarășul Barbu Petrescu, prim-secretar al Comitetului Municipal Bucureşti al P.C.R., preşedintele Comitetului Executiv al Consiliului Popular Municipal, prezenta un raport care ar fi stârnit invidia oricărui autor de science-fiction: Bucureștiul trăia, scriptic, într-o epocă a îmbuibării.
Dar dacă intrai într-o alimentară te lovea abundența de „tacâmuri” de pui. Adică ghearele, pulpele și pieptul fiind destinate exportului.
Ghearele de pui, vedetele comerțului comunist. sursa: Circe Denyer | Dreamstime.com
Miracolul comunist! Carnea care exista doar în procente...
Obiectivul principal al ședinței a fost, ironic, „îmbunătățirea aprovizionării”. Documentul oficial consemna, cu o seninătate halucinantă, că în noiembrie 1989 bucureștenii beneficiaseră de cantități sporite de carne, brânzeturi și legume, cu creșteri de „circa 60%” față de anul precedent.
Această explozie de abundență, invizibilă în frigiderele goale ale cetățenilor, era pusă pe seama „indicațiilor prețioase” și a vizitelor de lucru ale tovarășului Nicolae Ceaușescu prin piețe. Vizite în care rafturile erau umplute prin ușa din spate cu câteva minute înainte de sosirea alaiului. Și golite imediat după plecarea lui.
Un milion de porții imaginare
Planurile de viitor erau și mai fanteziste. Raportul promitea „un milion de porții pe zi” de preparate culinare gata făcute, pentru a „ușura munca în gospodărie” și a economisi timpul femeilor.
Istoria notează cinismul situației: timpul „economisit” la gătit era, de fapt, pierdut la cozile interminabile pentru o sticlă de lapte sau o jumătate de pâine.
Modernizarea rețelei comerciale din cartierele muncitorești (Rahova, Dudești, Timpuri Noi) era descrisă drept o realizare monumentală, deși „modernizarea” însemna adesea doar spații mai largi pentru a găzdui curentul. De aer, celălalt fiind furnizat la un preț prohibitiv.
Întreprindere din Feleacu, 1983. sursa: Asociația Minerva
Vinovații de serviciu și aplauzele finale
Poate cel mai revoltător aspect al ședinței a fost identificarea vinovaților pentru „neajunsurile” din comerțul cu alimente. Erau totuși recunoscute timid. De vină nu era politica de înfometare sistemică pentru plata datoriei externe, ci „unii lucrători din comerț” și „furnizorii” care nu livrau ritmic.
Soluția propusă? Mai mult control muncitoresc, mai multă „muncă politico-educativă” și, desigur, mai multe aplauze pentru realegerea istorică de la Congresul al XIV-lea.
În timp ce participanții își exprimau „deplina satisfacție” și recunoștința pentru „anii luminoși”, afară se lăsa întunericul, la propriu și la figurat. Raportul lui Barbu Petrescu rămâne astăzi o dovadă scrisă a schizofreniei unui regim care, în timp ce își înfometa populația, decreta prin lege că toată lumea este sătulă.
Frigul din case și „încălzirea” din ziar
Buletinul meteorologic al zilei anunța că „vremea se va încălzi ușor”. Totuși, cifrele spuneau altceva: o maximă de doar 3 grade Celsius și o minimă nocturnă de -8 grade. Se anunțau ceață, chiciură și ninsoare slabă. Pentru milioanele de români din apartamentele neîncălzite, acea minimă era o sentință la frig.
Ămi aduc aminte și acum o secvență trăită în anii ’80. Așteptând la un semafor, undeva tot în decembrie sau ianuarie, pe un frig cumplit, am auzit o discuție între un cuplu de pensionari și o doamnă. I-a întrebat cum se descurcă acasă, cum le merge. Răspunsul mi-a rămas întipărit în memorie: Greu, nu avem căldură. Stăm cu toate hainele pe noi! Avem 11-12 grade în casă...
Troleibuz în iarna lui 1989. sursa: Facebook
Evadarea culturală: Teatru „la palton”
Dacă televizorul oferea doar două ore de program, sălile de spectacol erau adevăratul refugiu al bucureștenilor. Oferta culturală a zilei de 7 decembrie era surprinzător de bogată, însă avea o particularitate dictată de economiile la energie și lipsa transportului de noapte: aproape toate spectacolele începeau la ora 18:00.
La Teatrul Bulandra, sala Studio găzduia celebrul spectacol „Dimineața pierdută”, o piesă-cult care, prin replicile sale, reușea să spună adevăruri dureroase despre societate, trecând de cenzură. Tot la Bulandra (sala din Schitu Măgureanu), titlul piesei de la ora 16:00 părea o ironie fină la adresa realității: „Noțiunea de fericire”.
La Teatrul Național, sala Mare găzduia clasicul „Titanic Vals”, în timp ce la Sala Amfiteatru se juca o piesă cu un titlu premonitoriu pentru izolarea regimului: „Drumul singurătății”.
Simfonii cu mânuși de iarnă
Iubitorii de muzică aveau parte de un regal, chiar dacă instrumentiștii cântau adesea cu mănuși tăiate la vârfuri din cauza frigului din săli.
La Ateneul Român, de la ora 18:00, dirijorul Peter Oschanitzki și solistul Marin Cazacu ofereau un concert simfonic La Sala Radio, orchestra Radioteleviziunii concerta sub bagheta lui Iosif Conta, avându-l ca invitat pe solistul sovietic Vladimir Bunin – o prezență ce amintea într-un mod plăcut de „Marele Frate” de la Răsărit.
Opera Română punea în scenă, tot de la ora 18:00, feeria „Povestirile lui Hoffmann”, o evadare perfectă într-o lume fantastică.
Umorul, acea supapă esențială a românilor, se găsea la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, unde se jucau „Savoy, Savoy” și „Cavalcada Râsului”. Erau momentele în care se râdea amar, cu subînțelesuri, singurul loc unde realitatea era luată peste picior, atât cât se permitea.
Spectacol omagial, 1982. sursa: Asociatia Minerva
120 de minute de „realizări mărețe” la TV
În contrast cu efervescența din teatre, micul ecran rămânea înghețat în limbaj de lemn.
Seara începea la 19:00 cu Telejurnalul și sloganul: „Înfăptuim hotărârile marelui forum al comuniștilor români!”. Urmau emisiuni precum „Mândria de a fi cetățean al României socialiste” și „Nestemate ale calității muncii”. Singurul moment de respiro era filmul artistic slovac „Tereza” (ora 20:40), difuzat înainte de închiderea programului la 22:00.
Cinematografele rulau succese verificate. La București rula eternul „Nea Mărin Miliardar”, la Ferentari se vedea „Revanșa” cu Sergiu Nicolaescu, iar la Nottara comedia „Floarea de cactus” mai descrețea frunțile.
Un oraș al contrastelor
În ziare, secțiunea economică prezenta o lume paralelă: se scria despre „bogate mărfuri de sezon” în sate și despre mobilă de mahon în Herăstrău. Realitatea se citea însă în anunțurile mici: se deschisese un centru de „reparare a încălțămintei din cauciuc” pe Șoseaua Alexandriei. Într-o lume a lipsurilor, nimic nu se arunca, totul se repara.
Pe 7 decembrie 1989, Bucureștiul era un oraș al contrastelor. La suprafață, ziarele și televiziunea clamau victoria socialismului. În realitate, oamenii se grăbeau să prindă un loc la teatru sau la operă la ora 18:00, înfofoliți în paltoane, căutând în artă o fărâmă de libertate și căldură sufletească, într-o iarnă care părea că nu se mai termină.
