Istoria secreta
19 ianuarie 1990. Ziua în care Ion Iliescu a salvat nomenclatura comunistă. Patrimoniul PCR este preluat de Stat
Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu / Sursa foto- Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Istoria post-decembristă a României a fost marcată de momente de o tensiune extremă, însă puține au avut greutatea politică a anunțului publicat în presa din 19 ianuarie. Aceasta a fost data la care Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN) a decis să dea înapoi în fața propriilor decrete emise sub presiunea străzii. Orchestrând o manevră de supraviețuire care a definit parcursul democratic al țării pentru următoarele decenii.
Interzicerea PCR, anulată
Dincolo de limbajul oficial al „pluralismului”, ședința CFSN din 17 ianuarie a reprezentat marea spălare de păcate a fostului eșalon secund al Partidului Comunist Român (PCR), condus de Ion Iliescu, care a înțeles că interzicerea oficială a partidului ar fi însemnat propria sa condamnare politică.
Analizând contextul, trebuie amintit că pe 12 ianuarie 1990, în Piața Victoriei, mulțimea furioasă ceruse imperativ două lucruri: moartea „comuniștilor” și scoaterea PCR în afara legii.
Liderii CFSN, baricadați în sediul guvernului, cedaseră inițial, semnând decrete care oficializau acestor cerințe radicale. Însă, odată spiritele calmate, realitatea rece a puterii a lovit grupul condus de Iliescu: dacă partidul-mamă era declarat oficial o organizație criminală sau ilegală, toți cei care serviseră în structurile sale, inclusiv noii lideri ai „Revoluției”, deveneau complici în fața legii.
Decretele din 12 ianuarie 1990. sursa: arhiva
Dilema celor 4 milioane și protecția structurilor de putere
Miza principală a ședinței din 17 ianuarie a fost anularea decretului de scoatere în afara legii a PCR.
Argumentul oficial, prezentat cu abilitate retorică, a fost că o astfel de măsură este „antidemocratică” și că partidul „s-a exclus singur din viața politică”. În realitate, această piruetă juridică a fost singura cale de a preveni o anatemă colectivă asupra celor aproximativ 4 milioane de membri de partid. Într-o Românie în care aproape fiecare familie avea un membru în PCR, o condamnare formală a instituției ar fi transformat o parte imensă a populației în cetățeni de mâna a doua, generând un potențial conflict civil.
Critica istorică modernă subliniază însă că această decizie nu a fost luată din grija pentru masele de membri simpli, muncitori sau profesori care dețineau carnetul roșu din obligație, ci pentru a proteja „nomenclatura de aur”. Ion Iliescu, fost membru al Comitetului Central, și alți lideri ai CFSN au înțeles că scoaterea în afara legii a PCR ar fi deschis poarta către o lege a lustrației severă.
Prin refuzul de a incrimina partidul ca structură, aceștia au asigurat „reciclarea” vechilor cadre în noile structuri democratice, blocând orice tentativă de curățare reală a aparatului de stat de influențele fostei Securități și ale activiștilor de rang înalt.
Petre Roman și Ion Iliescu. Sursa foto: Arhiva EVZ
Pedeapsa cu moartea. Între valorile europene și frica de vendetă
Un alt punct fierbinte al ordinii de zi a CFSN a fost anularea referendumului pentru reintroducerea pedepsei cu moartea. CFSN a argumentat această decizie prin dorința de a alinia România la standardele lumii civilizate și la pactele internaționale ale O.N.U. Deși argumentul drepturilor omului era unul valid și onorabil, contextul sugera și o altă motivație, mult mai pragmatică.
Menținerea abolirii pedepsei capitale, decisă imediat după execuția soților Ceaușescu, servea drept o garanție de securitate pentru restul asociaților tiranului.
Dacă mulțimea ar fi obținut reintroducerea pedepsei cu moartea, procesele membrilor Comitetului Politic Executiv (CPEx) ar fi putut degenera în execuții în masă, lucru care ar fi creat o stare de teroare în rândul noii clase conducătoare, ea însăși provenită din aceleași structuri.
Astfel, prin transformarea pedepsei capitale în „detențiune pe viață”, CFSN a temperat setea de sânge a populației, dar a și oferit o plasă de siguranță propriei caste, asigurându-se că nicio viitoare schimbare de regim nu va duce la eliminarea fizică a predecesorilor.
Patrimoniul PCR ca „mită” pentru liniștea publică
Pentru a compensa retragerea măsurilor radicale cerute de stradă, Consiliul a adoptat în aceeași zi decretul privind trecerea patrimoniului PCR în proprietatea statului. Aceasta a fost „mita” simbolică oferită poporului: palatele, vilele de protocol, miile de hectare de teren și profiturile uriașe ale Oficiului Economic „Carpați” au fost declarate bunuri ale întregului popor. Dezvăluirea cifrelor: 21 de palate în București, 41 în județe și zeci de mii de hectare de teren, a servit drept un excelent paratrăsnet pentru furia populară.
Focusul publicului a fost mutat de pe responsabilitatea politică a oamenilor către bogăția materială a dictatorului. În timp ce televiziunea prezenta opulența vilelor de la Snagov sau Neptun, structurile de influență ale fostului partid se reorganizau discret.
Comunicat CFSN: În timpul dictaturii ceaușiste fostul Partid Comunist Român a acumulat bunuri materiale și fonduri bănești care i-au dat o forță economică puternică și l-au situat practic in afara economiei naționale. Toate mijloacele economice acumulate erau folosite pentru a servi pe dictator și clanul acestuia, nomenclatura superioară de partid, precum și pentru realizarea unor obiective politice pe plan intern și extern fixate de dictator.
Numai la dispoziția dictatorului și familiei sale se găseau în București și in împrejurimile acestuia 21 de palate și vile, iar in județele țării 41 de palate și vile rezidențiale, precum și 22 de cabane de vânătoare.
Din circuitul agricol al țării au fost scoase circa 55..000 ha de teren agricol care au fost utilizate pentru organizarea a 45 de unități agroindustriale , producția realizată fiind folosită in mare măsură pentru interesele organelor superioare de partid, pentru încasări valutare care nu erau supuse regimului legal ce se aplica in economie.
In plus, fostul Partid Comunist Român avea întreprinderi economice de producție, construcții-montaj, transporturi, poligrafice, de turism și prestări de servicii, de comerț exterior, institute de proiectare și altele. Toate aceste unități erau reunite în cadrul Oficiului Economic Central „Carpați“ și foloseau peste 48.000 salariați, realizind anual un volum de circa 18.000.000.000 lei producție marfă, prestații și desfaceri.
Confiscarea averii PCR a oferit iluzia unei rupturi totale cu trecutul, deși, în realitate, capitalul de relații, informații și putere al vechii nomenclaturi rămânea intact, gata să fie convertit în capital economic în anii tulburi ai tranziției ce aveau să urmeze.
Nicolae Ceauşescu pe ogoarele de la Moara Vlăsiei (1971). sursa: Fototeca online a comunismului românesc cota 6/1971
Moștenirea unui compromis: Democrația originală a lui Ion Iliescu
Privind retrospectiv, comunicatul ședinței CFSN din 17 ianuarie 1990 reprezintă actul de naștere al „democrației originale” românești.
A fost momentul în care s-a decis că în România nu va exista o rupere radicală de comunism, ci o tranziție controlată, girată de oameni care cunoșteau sistemul din interior. Refuzul de a anatemiza PCR-ul a permis supraviețuirea unei întregi clase politice care a dominat scena publică românească timp de trei decenii.
Ion Iliescu a reușit, printr-o strategie de „pași înapoi” bine calculați, să salveze 4 milioane de membri de la stigmatizare, dar a condamnat, în același timp, societatea românească la o ambiguitate morală prelungită.
Această zi a stabilit precedentul conform căruia responsabilitatea este întotdeauna individuală și niciodată instituțională. Prin declararea partidului ca fiind „deja mort” și „autodizolvat”, s-a evitat procesul comunismului ca ideologie și sistem, reducând totul la excesele unei singure familii.
Rezultatul a fost o societate care, deși liberă de dictatură, a rămas captivă în aceleași rețele de influență, demonstrând că 17 ianuarie 1990 nu a fost doar o zi a reglementărilor administrative, ci marea manevră de salvare a vechii elite sub masca noii libertăți.
