13 ianuarie 1990. După "Jos Iliescu!" începe campania de "presă comunistă" împotriva lui Dumitru Mazilu. Acuzat de plagiat și legături cu Securitatea

România Liberă din 13 ianuarie 1990. sursa: arhiva

13 ianuarie va fi un test interesant pentru presa apărută după căderea lui Nicolae Ceaușescu. Evenimentele din 12 ianuarie 1990 reprezentau primul test major al fragilității puterii post-revoluționare, dar mai ales momentul în care noul regim a demonstrat că stăpânește perfect vechile metode de manipulare și de „înfierare” proletară specifice epocii comuniste.

Jos Iliescu, un slogan ratat

Mitingul din Piața Victoriei, din 12 ianuarie, inițial un gest de omagiu adus victimelor Revoluției, s-a transformat rapid într-o manifestație anticomunistă radicală, în care s-a cerut reintroducerea pedepsei cu moartea și scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român. În acest context tensionat, Dumitru Mazilu, prim-vicepreședintele Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN), a încercat să canalizeze furia mulțimii, urcându-se pe un tanc și preluând sloganurile străzii.

A încercat să-l răstoarne pe Ion Iliescu, susțin unii dintre participanții direcți la acele evenimente. Eram drogat, afirmă Dumitru Mazilu, în cartea sa de memorii.

Indiferent de motivație, această manevră politică riscantă a fost scânteia care a declanșat o campanie mediatică și socială de o agresivitate fără precedent, menită să-l lichideze politic pe Mazilu prin activarea „masei de manevră” a oamenilor muncii, sub lozinca demagogică „Democrație, nu anarhie!”.

Campanie de presă furibundă

Imediat după 12 ianuarie, aparatul propagandistic s-a pus în mișcare cu o precizie chirurgicală, utilizând presa scrisă și Televiziunea Română pentru a construi imaginea unei țări aflate pe marginea prăpastiei din cauza „elementelor declasate” și a „instigatorilor”.

Articolul din Tineretul Liber, „Democrație, nu anarhie!” a devenit pilonul central al acestei ofensive, publicând o serie de opinii care, deși prezentate ca fiind spontane și diverse, respectau cu sfințenie linia partidului-stat de altădată.

“România Liberă” a scos o ediție specială împotriva lui Mazilu. Peste tot erau articole acuzatoare.

Interviul lui Mazilu

Acesta a încercat să minimalizeze evenimentele din ziua precedentă, într-un interviu din Tineretul Liber.

Tineretul Liber: Despre evenimentele petrecute la mitingul din Piața Victoriei ce ne puteți spune?

Dumitru Mazilu: Avînd în vedere încordarea din Piața Victoriei, colegii din consiliul de conducere al Frontului au stăruit să vorbesc mulțimii spre a calma lucrurile. Între membrii conducerii Frontului există o deplină unitate. Iar în ceea ce mă privește, mă consider părtaș atît la realizările, cît și la greșelile comise. Nu există disensiuni între membrii conducerii noastre, iar sloganurile care s-au lansat urmăresc spargerea unității conducerii Frontului cu consecințe imprevizibile pentru toată țara.

Totodată consider că nu avem dreptul să ne lăsăm antrenați sub presiunea anumitor evenimente la adoptarea unor măsuri insuficient gândite și la acceptarea unor slogane care nu reflectă obiectivele programatice ale Frontului.

Încep acuzațiile

Numai că nu mai avea nici o șansă de supraviețuire politică. Începuse mașinăria de aruncat cu noroi.

România Liberă: “Nici nu se încheiase manifestația din Piața Victoriei și telefoanele redacției au început să zbîrnîie încontinuu.

Toți, dar absolut toți, își exprimau indignarea în legătură cu modul de manifestare a d-lui Dumitru Mazilu, fiind consternați unii, pe deplin mulțumiți alții, cînd a fost pus să confirme dacă este sau nu securist. Ați auzit vreun răspuns ?

Și fiindcă n-a răspuns, o sumară schiță biografică a d-lui Dumitru Mazilu, alcătuită prin coroborarea diverselor date furnizate nouă telefonic de zeci de oameni din toată țara.

Deci: director al Școlii Ministerului de Interne de la Băneasa. Colonel de securitate.

Proces penal pentru omucidere (conducînd automobilul a accidentat mortal). Acțiune mușamalizată.

Consilier principal la Departamentul Securității Statului, funcție din care recomanda decizii de mare importanță în activitățile de informații-contrainformații și influența soarta unor procese. Teză de doctorat la Cluj: plagiat, respinsă în prima formă.

Vine la Academia de partid „Ștefan Gheorghiu”, șeful celei mai importante catedre — cea de „Drept”... Articole, lucrări numeroase, vă vom spune de cine făcute. Este scos de la „Ștefan Gheorghiu” pentru plagiat repetat.

Vine la Ministerul Afacerilor Externe ca director adjunct. Prezintă la O.N.U. „Poziția și considerentele tovarășului”. Transmite pentru radio București articole ditirambice despre prestigiul internațional al dictatorului. Cînd nu i se mai dă viză de plecare în străinătate (depusese valută în străinătate) se constituie în dizident. Prezintă un studiu la O.N.U. asupra drepturilor omului, document alcătuit de un grup de experți ca proprie operă.

De ce nu ați spus, domnule Mazilu, mulțimii din Piața Victoriei dacă sînteți sau nu securist ? Cine sînteți, de fapt, dumneavoastră, domnule Mazilu ? Nu puteți ascunde adevărul. Spuneți-l dumneavoastră, înainte de a vi-l spune noi și un întreg popor.

Strategia de demolare a prim-vicepreședintelui CFSN

Strategia era simplă: protestatarii din piață, anticomuniști, erau pictați drept huligani, indivizi iresponsabili care „nu își respectă morții” și care refuză munca în favoarea haosului. În contrapondere, „oamenii de bine” — muncitori, țărani și soldați — erau chemați să apere „unitatea” Consiliului și pe conducătorii săi, Ion Iliescu și Petre Roman, împotriva oricărei tentative de scindare sau contestare.

Campania împotriva lui Dumitru Mazilu a fost orchestrată folosind retorica urii și a suspiciunii, exact după tipicul proceselor publice de demascare din anii '50. Cetățenii erau încurajați să pună „întrebări legitime” despre bunele sale intenții, transformându-l într-un personaj suspect, acuzat de „acte teatrale” și de dorința de a acapara puterea prin manipularea sentimentelor populare.

Mărturiile publicate, precum cea a Mariei Moise, muncitor tipograf, cereau ferm demisia lui Mazilu, negându-i orice merit și ridiculizându-i „talentul actoricesc”. Această personalizare a vinei avea scopul de a izola liderul care îndrăznise să flirteze cu radicalismul pieței, prezentându-l ca pe o amenințare la adresa liniștii sociale și a reluării normale a activității de producție, obiectivul „primordial” al momentului.

Un element cheie al acestei campanii a fost activarea marilor platforme industriale precum IMGB, 23 August sau Semănătoarea. Muncitorii acestor uzine, prezentați ca adevărata voce a poporului, au fost scoși în față pentru a condamna „anarhia” și pentru a cere ordine. Retorica „muncii” a fost folosită ca armă politică împotriva libertății de exprimare; orice manifestare care nu era controlată de CFSN era etichetată drept o pierdere de timp și un sabotaj economic.

Apel la sensibilitatea emoțională legată de doliul național

Participantii la miting au fost acuzați de „proastă creștere” și „huliganism” pentru că au scandat în ziua în care țara își plângea morții. Gabriela Vișan, o tânără de 22 de ani, vorbea în mesajul său despre „patul de noroi” aruncat asupra memoriei eroilor, o metaforă puternică menită să provoace repulsie față de manifestanți. Această utilizare a sentimentului religios și a respectului față de morți a fost o formă cinică de manipulare, menită să-i prezinte pe cei care cereau democratizarea reală ca pe niște barbari lipsiți de sfințenie, făcând astfel imposibil orice dialog rațional între putere și opoziție.

Armata, prezentată ca fiind „a poporului”, a fost și ea atrasă în acest joc de imagine. Locotenentul Constantin Bădescu exprima indignarea cadrelor militare față de tratamentul aplicat soldaților în piață, denunțând faptul că aceștia au fost „striviți și loviți cu sticle”. Prin aceste relatări, se construia o falie între cetățeanul de rând și protestatarul radical, cel din urmă fiind prezentat ca un inamic al ordinii publice și al forțelor armate. Sloganul „Armata e cu noi” era astfel recuperat de puterea oficială și transformat într-o barieră împotriva celor care doreau o schimbare mai profundă a sistemului, întărind ideea că doar CFSN poate garanta stabilitatea instituțională.

O campanie de manipulare ca la carte

În concluzie, campania „Democrație, nu anarhie!” de după 12 ianuarie 1990 rămâne un manual de manipulare a opiniei publice. Ea a demonstrat că, deși dictatura căzuse, mecanismele prin care Puterea se apăra de propriul popor rămăseseră intacte.

Prin stigmatizarea lui Dumitru Mazilu și a manifestanților ca fiind surse de haos, noul regim a reușit să blocheze temporar procesul de lustrație și să impună o formă de democrație controlată, bazată pe disciplina muncii și pe loialitatea necondiționată față de noii conducători, totul sub masca unei voințe populare regizate meticulos în birourile de propagandă.