Documentele recent dezvăluite din arhivele naționale ale României aduc în lumină Cominternul, organizația internațională condusă de sovietici. Un material publicat de National Security Archive sub titlul „Secțiunea română a Cominternului”, vineri, arată aceste detalii.

În perioada 1919-1943, Cominternul a încercat să exercite controlul asupra partidelor comuniste din România, precum și din Europa și din întreaga lume.

National Security Archive (Arhiva Națională de Securitate) este o instituție independentă și non-profit, specializată în cercetare și arhivare. Ea își desfășoară activitatea în incinta campusului Universității George Washington din Washington, D.C. Fondată în anul 1985, scopul său a fost să investigheze creșterea nivelului de secretizare guvernamentală.

Arhiva de Securitate Națională funcționează ca un centru dedicat jurnalismului de investigație, sprijină promovarea transparenței în guvernare, servește drept institut de cercetare în domeniul afacerilor internaționale și reprezintă cea mai mare colecție de documente americane declasificate în afara sferelor guvernamentale federale.

Cominternul era preocupat de promovarea propagandei sovietice

Materialul publicat vineri despre secțiunea română a Cominternului a fost pregătit și editat de către dr. Corina Snitar, profesor la Universitatea din Glasgow.

În acest articol sunt prezentate informații noi despre sarcinile încredințate de Comintern (Internacionala Comunistă) membrilor din statele considerate „revoluționare”, subliniind tensiunile în creștere cu puterile imperiale din Occident - aspect pe care istoricul Robert Hager l-a numit „Războiul Rece dinaintea Războiului Rece”.

Partidul Comunist Român a trecut prin mai multe transformări, fiind remodelat de Moscova în diverse rânduri. În timp ce era supusă presiunii constante din partea poliției secrete românești, secțiunea română a Cominternului s-a concentrat mai mult pe răspândirea propagandei sovietice și asigurarea propriei securități decât pe eliberarea clasei muncitoare din România.

Deși cea de-a Treia Internațională s-a încheiat acum 80 de ani, înțelegerea rolului și a dinamicii interne ale Cominternului rămâne un obiectiv important, deoarece a avut un impact semnificativ asupra mișcării comuniste și a afacerilor globale în perioada critică care a precedat și a continuat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Aceasta este concluzia prezentată în introducerea articolului.

Dosarele recent dezvăluite, colectate din Arhivele Naționale și Istorice Române, aduc în prim-plan problema felului în care membrii individuali au reacționat la aceste directive, dezvăluind cum Partidul Comunist Român, în special, a fost configurat și reconfigurat pentru a se supune cerințelor impuse de Moscova.

Comuniştii români, aproape inexistenţi în perioada interbelică

Partidul Comunist din România (PCdR), înființat la 8 mai 1921 ca urmare a divizării Partidului Socialist, a avut o prezență aproape neglijabilă în peisajul politic românesc și a rămas în această situație până în 1944.

În plus, pe întreaga sa durată de existență, PCdR nu a reușit să atragă noi membri; ba chiar a înregistrat o scădere. În 1919, PCdR-ul, în faza sa incipientă, a moștenit aproximativ 200.000 de muncitori înregistrați în diverse sindicate de la Partidul Socialist.

Totuși, conform informațiilor din presa locală, numărul membrilor săi a scăzut până la mai puțin de 500 până în 1923, așa cum sunt evidențiate în documentele citate în articol.

Situția poate fi înțeleasă prin mai multe motive. În primul rând, înainte de a fi creat PCdR, grupurile comuniste din cadrul Partidului Socialist nu au arătat dorința de a sprijini cerințele clasei muncitoare pentru „libertate, pâine și locuri de muncă”.

În al doilea rând, comuniștii români au fost mereu supravegheați și persecutați de poliția secretă regală - Siguranța - pentru că au hotărât să înființeze un partid asociat cu Cominternul.

În al treilea rând, certurile frecvente dintre liderii PCdR, nu numai în cadrul filialelor locale, ci şi în cadrul centrului de la Bucureşti, au afectat credibilitatea partidului.

Comuniștii din România se pârau unii pe alții la Moscova

Scăderea semnificativă a numărului de membri și incapacitatea PCdR de a atrage aderenți noi, împreună cu certurile frecvente din interiorul partidului, au determinat Cominternul să oprească finanțarea în iulie 1923.

Acest lucru s-a întâmplat în ciuda eforturilor liderilor partidului de a convinge organizația că sunt activi și au potențialul de a conduce mișcarea muncitorească în România.

Hotărârea de a înființa un alt Partid Comunist pentru România a fost luată de Kremlin. Acesta urma să poarte același nume, PCdR, și să funcționeze în paralel cu Partidul Comunist Român din țară, dar cu sediile în Harkov și Moscova. Membrii noului partid erau în principal români emigranți în Uniunea Sovietică, care au pus bazele unor organizații comuniste în Harkov și Moscova.

În anul 1928, activitatea Partidului Comunist din România s-a redus practic la minimum în înregistrările Cominternului. În mod discret, Partidul Comunist pentru România a preluat aceeași denumire de PCdR, înlocuindu-l în această calitate.

Revoluția în conducere a stârnit nemulțumiri printre membrii obișnuiți ai partidului. Confruntările dintre adepții lui Marcel Pauker din cadrul Partidului Comunist din România și cei ai lui Vitali Holostenko din cadrul Partidului Comunist pentru România au fost destul de notabile pentru a provoca o intervenție din partea Cominternului.

La al cincilea congres al PCdR, care a avut loc în decembrie 1931 la Moscova, Vitali Holostenko a fost înlocuit de Alexandru Stefanski, un membru al Partidului Comunist Polonez.

În 1935, Stefanski a cedat locul lui Boris Stefanov, un cetățean bulgar stabilit în Moscova. Stefanov a preluat conducerea PCdR până în 1938.

Stalin a recreat partidul sub numele de PCR

Conștientizând că mișcarea comunistă din România avea nevoie de un partid puternic cu baza în țară și dornic să evite conflictul perpetuu din cadrul PCdR, Stalin a luat decizia de a reînființa partidul sub numele de Partidul Comunist Român (PCR).

Acest partid a fost populaționat exclusiv cu tineri cu „antecedente sănătoase”, adică muncitori. Printre membrii noului partid se număra și viitorul secretar general, Gheorghe Gheorghiu Dej, pe atunci angajat la Căile Ferate Române.

Chiar dacă a manifestat un caracter dedicat muncii și a avut o conducere consecventă, PCR nu a reușit să atragă o mulțime de membri din rândul lucrătorilor. Oamenii au recunoscut rapid în programul PCR aceleași slogane ale Cominternului care promovau „revoluția mondială”.

Nici faptul că PCR a fost condus în mod succesiv de doi lideri de origine maghiară, Bela Brainer și Stefan Foris, nu a contribuit în mod semnificativ la succesul partidului.

Desfășurând rezultate slabe în ceea ce privește recrutarea muncitorilor și în confruntarea cu „oportuniștii” și „deviaționiștii” din propriile rânduri, aceste probleme au fost aduse în discuție în mai multe reuniuni ale Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste (CEIC).

Ca urmare, secția română a Cominternului nu s-a angajat profund în sarcini cum ar fi formarea de „fronturi muncitorești unite” sau înființarea de celule în cadrul sindicatelor, concentrându-se mai degrabă pe activități de propagandă care promovau interesele sovietice, în special în ceea ce privește reintegrarea teritoriilor fostului Imperiu Țarist, cum ar fi Basarabia.