Prin 2001 sau 2002, am văzut extraordinarul film lui Istvan Szabo, "Taking Sides", servit publicului român sub titlul "Cazul Furtwängler". Filmul narează, cu libertăţile pe care arta e firesc să şi le ia cînd transpune istoria, povestea episodului "denazificării" lui Wilhelm Furtwängler (1886 – 1954).
Pentru cei care nu ştiu, deşi mă îndoiesc că sînt mulţi în asemenea situaţie, Furtwängler e un fel de zeu al baghetei, un dirijor fabulos devenit mit în lumea muzicii, unul dintre cei mai mari şefi de orchestră din istorie, dacă nu cumva cel mai mare. Începînd cu 1922 a fost dirijorul principal al Filarmonicii din Berlin, considerată de mulţi atunci, ca şi acum, cea mai bună orchestră a lumii. Spre deosebire de alţi muzicieni care au părăsit Germania sau chiar Europa în anii ascensiunii nazismului, Furtwängler a rămas la Berlin şi a dirijat în continuare. Încă din acei ani, Furtwängler era un mit. A colaborat Furtwangler sau nu cu naziştii (concret, i s-au reproşat anumite concerte care, dat fiind locul, momentul şi programul au putut fi lesne considerate drept propagandă pentru Hitler)? Poate un artist să fie cu totul abstras în arta sa în vremea în care omenirea trece printr-o tragedie cumplită? Este moral să spui "nu mă priveşte, eu mă ocup de Beethoven" cînd Hitler este dezlănţuit? Au colaborat alţii (Karajan, de pildă) mai mult decît Furtwangler şi au scăpat cu totul nepedepsiţi? Dar încercările lui Furtwangler de a salva muzicieni evrei din orchestra sa, răscumpără sau nu aşa-zisul colaboraţionism? În fine, întrebările filmului lui Istvan Szabo sînt dintre cele mai serioase, iar maniera sa de a rezolva tipul acesta de dileme este, artistic vorbind, admirabilă. Dacă nu l-aţi văzut, îl recomand cu căldură. Anul acesta, se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Wilhlem Furtwangler. În istoria muzicii, mi-e greu să cred că au existat alţi 60 de ani mai aglomeraţi şi mai intenşi. Tehnologiile au explodat, marea muzică a ajuns, în interpretări de toate mîna, la îndemîna oricui, înregistrările şi instrumentele au atins performanţe sonore uluitoare şi, nu în ultimul rînd, "star-system" –ul s-a dezvoltat impetuos. Au trecut 60 de ani în care lumea muzicală s-a schimbat profund, ţinînd firesc pasul cu lumea care a mers înainte frenetic. Gustul publicului s-a schimbat şi el. Tendinţa de "democratizare" a muzicii clasice a deschis larg porţile lumii în care Furtwangler oficia. Şi totuşi, privind în urmă, prin aceşti ultimi tumultuoşi 60 de ani de istorie a muzicii, figura lui Furtwangler se vede limpede, olimpiană, la locul ei, moştenirea sa se rodeşte în continuare, iar admiraţia pentru el nu a scăzut deloc în rîndurile muzicienilor. Furtwangler a rămas în istorie ca cel mai pur reprezentant al marii tradiţii simfonice germane – nobleţe, eleganţă, sensibilitate romantică sînt trăsăturile personalităţii sale artistice. Furtwangler avea renumele unui dirijor dificil – se spune că putea cînta numai muzicienii cu care stabilea lungi relaţii de colaborare (adică, cei din Berlin, Viena şi Salzburg), pentru că "bătaia" baghetei lui era cumva eratică, tremurată şi trebuia să-l ştii bine ca să-l înţelegi. Cu stilul său dirijoral, Furtwangler obţinea de la orchestră sunete de o neobişnuită profunzime şi prospeţime. De asemenea, atacurile sale sînt de referinţă pentru că ilustrează perfect teoria devenirii muzicii (muzica nu există ca atare, există doar nişte semne pe o hîrtie – muzica se naşte de fiecare dată cînd este cîntată şi moare de fiecare dată la sfîrşitul concertului, prin urmare muzica devine la fiecare interpretare altceva decît a fost la trecutul concert şi altceva decît va fi la următorul). La Furtwangler, fiecare sunet pare a fi în aşteptarea următorului, dînd astfel muzicii o tensiune autentică, plasînd sunetele sub acea condiţie specială care le face muzică. Totuşi, înregistrări recent descoperite, dovedesc că Furtwangler era un artist cu mult mai complex decît se credea. El era capabil să-şi ajusteze stilul (bătăile şi mişcările baghetei) în funcţie de muzica pe care o reda. Astfel, este o diferenţă mare între felul în care dirija, să zicem, Wagner sau Brahms şi cel în care dirjia Richard Strauss. Cînd simţea că trebuie, Furtwangler putea deveni precis ca un ceasornicar. Dovedind asta, întreaga sa artă se cere a fi apreciată din nou. Culturalmente, Furtwangler nu este doar muzicianul cu un colosal instinct metafizic (o latură a germanităţii) , ci şi muzicianul capabil de precizie, de reclădire a ordinii perfecte (cealaltă latură a germanităţii). Interpretările lui Furtwangler fac parte din patrimoniul sonor al omenirii – un patrimoniu al sensibilităţii speciei noastre. Fără oameni ca el, muzica nu ar fi fost posibilă. Fără el, muzica nu ar fi fost aşa cum o ştim. <iframe width="640" height="315" src="//www.youtube.com/embed/uGexRHe2iBk" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>
Recomandările noastre
